duminică, 23 august 2015

Efectele negative ale sleep-training-ului (adică ale antrenamentelor pentru somnul bebelușilor, cele menite să-l învețe să adoarmă singur)



Există studii care au arătat efectele negative ale lăsării bebelușului să plângă

Metodele de plâns controlat sunt moduri de ignorare a nevoilor bebelușului. Faptul că afară e întuneric nu înseamnă că brusc bebelușul nu mai are nevoie de noi, și nu înseamnă nici că va înțelege de ce e ignorat, el nu știe că trebuie să doarmă ca să nu-și deranjeze părinții. Sunt care spun că e spre binele bebelușului. Plânsul arată că nu e, ar trebui să ne trezească cele mai primare instincte. Studiile ce măsoară cortizolul ce îi rămâne ridicat zile întregi după ”eveniment” arată că nu e spre binele bebelușului, pentru că există de asemenea studii care arată care sunt consecințele cortizolului ridicat asupra bebelușului, îi distruge creierul. Și de ce credem noi că un om anume știe mai bine decât mii de generații de părinți și decât mii de generații de copii? De ce dintr-o dată credem un simplu om când ne spune că toți bebelușii sunt defecți și trebuie reparați? Am fi ajuns aici de era așa?

************


Care sunt deci efectele negative ale metodelor de sleep training care implică plânsul bebelușului?

În postarea anterioară a fost menționat un efect negativ important al metodelor de sleep training: distrugerea sincronizării dintre mamă și bebeluș, formarea unui atașament nesigur sau dezorganizat. Care, la rândul lor, știm că determină în majoritatea cazurilor formarea unui adult neîncrezător, anxios, depresiv, incapabil de a forma relații, cu un IQ mai scăzut și cu șanse mai mici de reușită în viață. Deci singurul aspect adevărat din postarea care m-a determinat să scriu e faptul că vrem ca cei mici să dezvolte un atașament sigur față de noi, părinții. Și nu mă pot opri din mirare că în aceeași postare în care am citit de importanța unui atașament sigur, am citit și cât de minunat e CIO, și cât de nociv e Attachment Parenting-ul. Autoarea credea că suntem atât de tâmpiți încât nu vom citi cum se formează un atașament sigur sau unul nesigur? Sigur = răspunsul la chemări și îndeplinirea nevoilor, ceea ce face un părinte ”atașat”. Nesigur = ignorarea sau amânarea răspunsului la chemările copilului, ceea ce face un părinte care practică antrenamente pentru somn.

************

Există un studiu din 2002, foarte cunoscut în lumea psihologilor, care a demonstrat că bebelușilor cărora nu li se îndeplinesc nevoile, fie din cauză că mama este depresivă, fie din cauză că intenționat își retrage ”serviciile” pentru vreo tactică strategică (sună cunoscut? Nu sunt cuvintele mele, le-am luat din studiu) li se dereglează funcționarea sistemului adrenocortical. Din cauza nivelurilor crescute de cortizol, hormon al stresului. Ei, și citind eu studiul acesta, am mai găsit ceva pe tema atașamentului, apropo de postarea anterioară. Citez și traduc:

”S-a demonstrat că lipsa de răspuns matern interferează cu formarea unor legături de atașament sigure (vezi, de exemplu, Crockenberg, 1981; Goldberg et al., 1994). În aceste circumstanțe, copiii au mai puține șanse să fie protejați împotriva efectelor stresului. De exemplu, copiii neatașați sigur de mamele lor produc mai mult cortizol ca răspuns la stres (Gunnar et al., 1996; Spangler and Schieche, 1998).”

(Deci nu numai că lipsa îngrijirii sensibile cauzează cortizol ridicat și deteriorează atașamentul, dar chiar și acest atașament nesecurizat determină la rândul lui o mai slabă rezistență la stres. Îi mulțumesc persoanei care a scris postarea la care fac referire că a atins exact subiectul teoriei atașamentului, altfel nu aș fi căutat și nu aș fi descoperit aceste dovezi clare care demonstrează că neîndeplinirea nevoilor bebelușului noaptea duc la un atașament nesigur și la o cascadă de alte consecințe.  De rămânea cu sleep trainingul doar în tabăra sleep trainingului ... filozof rămânea. )

Tot citat din studiu: ”Atunci când retragerea maternă este implementată ca o strategie de control, putem considera că are loc ”o maltratare psihologică și emoțională” (Larrance & Twentyman, 1983). Adică este în acord cu definiția maltratării emoționale și psihologice ca fiind ”orice tactică parentală care poate avea consecințe emoționale nocive pentru copil” (Mc-Gee and Wolfe, 1991; Nesbit, 1991).”

************

Am căutat studiul amintit mai sus, Crockenberg din 1981, și într-adevăr, din nou, negru pe alb, scrie că dacă mama îi răspunde prompt bebelușului la plâns, se formează un atașament sigur, iar dacă mama nu îi răspunde, se formează un atașament ”anxios”, dacă e să citez denumirea din studiu.

Când l-am căutat pe Goldberg am descoperit că a studiat inclusiv problemele de atașament ale orfanilor români adoptați în Ontario, SUA.

***********

Din întâmplare tot zilele acestea am dat peste un studiu care a demonstrat că alăptarea este în strânsă legătură cu un atașament sigur, însă nu simpla alăptare, ci cea intenționată, propusă. Această mențiune e importantă, pentru că se pare că doar mamele care voiau să alăpteze reușeau să alăpteze mai mult timp și să fie sensibile la îndeplinirea nevoilor bebelușului lor. Pentru că, da, din nou concluzia e aceeași, mamele care îi răspund bebelușului formează un atașament sigur. Mă simt, repetând același lucru, de parcă ar trebui să demonstrez că roata e rotundă, și de parcă nu era logic pentru toată lumea că atunci când îi îndeplinești celui mic nevoile, formezi un atașament sigur, iar când i le ignori formezi un atașament nesigur. 

************

Un studiu apărut în ianuarie 2015 în revista JAMA Pediatrics  susține că acelor copii care au fost neglijați în copilărie pur și simplu le lipsesc porțiuni din creier, comparativ cu copiii crescuți în medii mai iubitoare. Într-adevăr, veți spune că e vorba de neglijare totală. Însă dacă e să comparăm un copil care a trecut prin sleep training cu un copil căruia i se îndeplinesc toate nevoile și cu un copil neglijat total, cu care se va asemăna mai mult? Mai punem pe lângă sleep trainingul nocturn și un ”lasă nu-l lua în brațe, că se învață” ziua, plus un ”nu-i da să sugă așa repede, vrei să te folosească pe post de suzetă?”, și avem un copil puțin atins și puțin alinat, căruia i se refuză zilnic o mulțime de nevoi.

************

Tot pe blog mai găsiți articole referitoare la metoda plânsului controlat aici, la paragraful despre somn. Frunzărindu-le acum, încerc să vă fac un rezumat și să copiez câteva paragrafe, iar dacă sunteți curioși, în acele articole apar referințele studii științifice care au certificat efectele negative ale sleep trainingului.

Nou-născuții separați de părinții lor într-un mod stresant au niveluri anormal de mari de hormon al stresului (cortizol), și niveluri scăzute de hormoni de creștere. Aceste dezechilibre inhibă dezvoltarea țesutului nervos din creier, opresc creșterea si deprimă sistemul imunitar. (Butler, 1978; Kuhn, 1978; Coe, C L, et al., 1985; Ahnert L, et al, 2004)

Cercetătorii de la Universitatea Yale și de la Școala de Medicină Harvard au descoperit că stresul la bebeluș poate altera sistemele neurotransmițătoare ale creierului și cauzează schimbări funcționale și structurale în regiunile creierului similare cu acelea văzute la adulții cu depresii. (Kaufman & Charney, 2001)

(Nota mea: nu accept argumentul ”dar cum, că bebelușii sleep train-uiți nu sunt de fapt stresați”. Sunt foarte stresați, după cum am scris mai sus și în postarea anterioară, s-a demonstrat că sunt stresați mult timp după ce par a se fi liniștit, chiar și câteva zile după ”training” copilul are un nivel alarmant de ridicat al hormonului stresului, cortizol. Chiar dacă sărăcuțul pare liniștit, nu e, a învățat doar să își țină supărarea pentru el, să n-o arate mamei. )

Nou-născuții care sunt lăsați să plângă singuri au un risc de 10 ori mai mare să aibă ADHD în copilărie, laolaltă cu performanțe slabe la școală și comportament antisocial. Cercetătorii au concluzionat că aceste descoperiri pot fi cauzate de lipsa atitudinii sensibile a părinților către copiii lor. (Wolke, D, et al, 2002)

Când stresul ultra-stimulează partea creierului nou-născutului care controlează eliberarea adrenalinei (cum ar fi când bebelușul este lăsat să plângă singur), copilul crește cu un sistem de adrenalină ultra-activ. Un astfel de copil va afișa agresivitate crescută, impulsivitate și violență mai târziu în viață. (Perry, 1997).

Dr. Allan Schore de la Școala de Medicină a UCLA a demonstrat că hormonul stresului cortizol (care inundă creierul pe parcursul plânsului din antrenamentele de somn) de fapt distruge conexiunile nervoase în părți critice ale creierului în dezvoltare al nou-născutului. În plus, când porțiunile creierului responsabile de atașament și de control emoțional nu sunt stimulate la un bebeluș (lucru care are loc când nevoile bebelușului sunt neglijate în mod repetat), aceste secțiuni din creier nu se vor dezvolta. Rezultatul – un copil violent, impulsiv, neatașat emoțional. Dr. Schore trage concluzia că sensibilitatea și disponibilitatea unui părinte stimulează și formează conexiunile nervilor în secțiuni cheie ale creierului responsabile de atașament și de starea emoțională de bine.  (Schore, 1996; Karr-Morse, R, Wiley, M., 1997)

Specialistul în dezvoltarea nou-născuților Dr. Michael Lewis a prezentat descoperirile unei cercetări la o întâlnire a Academiei Americane de Pediatrie, concluzionând că “unica și cea mai importantă influență asupra dezvoltării intelectuale a unui copil este sensibilitatea și disponibilitatea mamei la semnalele bebelușului ei.

Cercetătorii au descoperit că bebelușii al căror plans este de obicei ignorat nu vor avea o dezvoltare sănătoasă intelectuală și socială. (Leiberman, A. F., & Zeanah, H., 1995 – nu pot să nu oberv că titlul lucrării este Disorders of Attachment in Infancy, a apărut în revista medicală Infant Psychiatry și discută despre bebelușii cărora nu li se răspunde prompt la plâns... )

Dr. Rao și colegii lui de la National Institutes of Health au arătat că nou-născuții care experimentează plâns prelungit (dar nu datorită colicilor) în primele 3 luni de viață au un IQ cu 9 puncte mai mic în medie când ajung la 5 ani. De asemenea aceiași copii au dat semne de slabă dezvoltare motorie fină.  (M R Rao, et al, 2004)

Cercetătorii de la Universitățile de Stat Pennsylvania și Arizona au descoperit că nou-născuții care plâng excesiv pe parcursul primelor luni au arătat o mai mare dificultate în controlul emoțiilor și au devenit chiar mai nervoși când părinții au încercat să-i consoleze la 10 luni. (Stifter & Spinrad, 2002)

Alte cercetări au arătat că acelor copii care au fost lăsați să plângă le ia mai mult timp să devină copii independenți.

Cercetările pe oameni și pe animale au demonstrat că atunci când sunt separați de părinții lor, nou-născuții și copiii au temperaturi instabile, aritmii ale inimii și prea puțin somn REM (stadiul de somn care promovează dezvoltarea creierului). Și asta când toți ”antrenorii de somn” îi păcălesc pe părinți că își chinuie copilul pentru binele lui în viitor... (Hollenbeck, A R, et al., 1980; Rosenblum & Moltz, 1983; Hofer, M & H. Shair, 1982)

Dr. Brazy de la Universitatea Duke și Ludington-Hoe și colegii de la Universitatea Case Western au demonstrat în două studii separate că plânsul excesiv la nou-născuți cauzează presiune crescută a sângelui în creier, crește nivelul hormonilor stresului, obstrucționează scurgerea sângelui din creier și scade oxigenarea creierului. Ei au concluzionat că îngrijitorii ar trebui să raspunda rapid, consistent și înțelegători plânsului bebelușilor. (Brazy, 1988; Ludington-Hoe, 2002)

Un alt articol tradus de pe site-ul Peaceful Parenting descrie exact faptul că răspunsul la nevoile copilului, acțiune practicată de părinții AP, duce la un atașament sigur, iar ignorarea nevoilor bebelușului, acțiune practicată în sleep training, duce la copii și mai apoi adulți neatașați, anxioși, nesiguri.

În articolul despre modul în care CIO distruge dezvoltarea creierului bebelușului, după amintirea celor două studii științifice, mai aflăm și că Dr. Sunderland, care este directoarea secției de educație și training a Centrului pentru Sănătatea Mentală a Copilului din Londra, se bazează pe munca în neuroștiință pentru a trage concluziile și recomandările despre procedurile de parenting. În prima carte de parenting care face legătura comportamentului părintelui cu dezvoltarea creierului nou-născutului, Dr. Sunderland descrie cum creierul nou-născutului se “sculptează” în continuare după naștere. Părinții au un rol major în acest proces de “sculptare” a creierului. Dr. Sunderland susține că este crucial ca părinții să îndeplinească nevoile emoționale ale nou-născutului. Acest proces este ajutat de oferirea unui mediu “hrănitor” emoțional continuu pentru nou-născut. În cartea ei, The Science of Parenting (2006), punctează unele efecte devastatoare asupra creierului care pot apărea dacă părinții eșuează în creșterea corespunzătoare a unui bebeluș – și aceasta include forțarea lor să plângă până la epuizare ("cry it out").

************

Uitasem că sleep training înseamnă și să trezești bebelușul din somn, tot în ideea modelării somnului după preferințele tale. Am găsit și despre obiceiul acesta o informație (cu link către studiu, deci documentată) pe blogul meu preferat în limba română, scris de o Doamnă psiholog:

Să trezești un copil din somnul său doar pentru a-i crea un program după preferințele tale are repercusiuni grave, dovedite experimental. Efectele pot fi: dezvoltare deficitară a creierului, anxietate, somn disturbat la maturitate, depresie, preferință pentru consumul de alcool și lista poate continua.”

*************

Ideea aceasta a programului strict mi-a adus aminte și că rutinele impuse de părinți pentru somnul și alăptarea bebelușilor dăunează alăptării și aceasta are puține șanse de reușită, conform unui studiu din 2014. E la mintea cocoșului că CIO, cu atât mai mult, având ca rezultat un copil care nu stimulează sânii noaptea, când prolactina e la nivel maxim, un copil care se ”anesteziază” să nu simtă nimic, un copil deconectat de mama lui, o mamă care nici măcar nu mai știe nici ziua când copilul ei e stresat și are nevoie de ea, din cauza acestei deconectări, relația de alăptare după sleep training e sortită eșecului. 

*************

Îmi place mult un studiu de la Universitatea Harvard, ”Copiii au nevoie de atingere și atenție”. Voi cita și voi traduce câteva paragrafe.

”În loc să își lase bebelușii să plângă, părinții americani ar trebui să își țină bebelușii aproape, să îi consoleze atunci când plâng, să îi culce cu ei în pat, acolo unde ei să se simtă în siguranță”, afirmă Michael L. Commons și Patrice M. Miller, cercetători ai Departamentului de Psihiatrie din cadrul Facultății de Medicină de la Harvard.

Cei doi au examinat practicile de creștere a copiilor aici în Statele Unite și în alte culturi și au ajuns la concluzia că obiceiul răspândit american de a pune bebelușii în paturi separate – ba chiar și în camere separate – și de a nu le răspunde repede la plâns pot duce la incidente de stres post-traumatic și la atacuri de panică atunci când acești copii ajung la vârsta adultă.

Stresul timpuriu care rezultă din separarea de părinți cauzează schimbări în creierul bebelușului care fac ca viitorii adulți să fie mai predispuși la stres, mai afirmă Commons și Miller.

"Părinții ar trebui să recunoască faptul că momentele în care bebelușii plâng fără să fie nevoie îi vătămează permanent, pe viață", spune Commons. "Li se schimbă sistemul nervos în așa fel încât devin prea sensibili la traume în restul vieții. "

Cei doi spun că metodele americane de îngrijire a copiilor sunt influențate de temeri că cei mici ar crește dependenți. Dar oamenii de știință spun că părinții sunt pe calea greșită: contactul fizic și reasigurările că părinții sunt acolo să le îndeplinească nevoile vor crea copii mai siguri și mai competenți în formarea relațiilor adulte atunci când vor ajunge pe cont propriu.”

************


Părerile unor alți autori pe tema efectelor ignorării nevoilor copiilor

Pe lângă autorii cunoscuți deja de toată lumea, se pare că îmi apar zilele acestea în cale (aka newsfeed :D) doar articole pe tema atașamentului. Așa că, deși poate ideile autorilor clasici ar fi avut o mai mare greutate, n-am putut lăsa să treacă aceste afirmații nescrise undeva. 

Autoarea cărții Mama Love, Motherhood and Revolution scrie în 11 iulie în ziarul The Guardian:

Devotamentul parental are un impact ireversibil asupra copiilor. Doar 20-25% din creier este complet dezvoltat la naștere, și chiar și atunci, doar în termeni de funcționare automată (ritm cardiac, respirație etc); restul creierului este format prin experiențele de iubire ale bebelușului, sau prin absența acestora. Primii trei ani de viață sunt în mod special extrem de importanți și pentru formarea capacității de a avea relații de iubire în viața adultă, și pentru stabilitatea care face ca fericirea să devină posibilă. 

“Empatia, îngrijirea, altruismul, inhibarea agresiunii, capacitatea de a iubi și o mulțime de alte caracteristici ale unei persoane sănătoase, fericite și productive sunt legate de capabilitățile de atașament de bază, care sunt formate în perioada de după naștere și în copilăria mică,” spune profesorul Bruce Perry, renumitul cercetător al sănătății mentale a copiilor. Având aceste lucruri în vedere, epidemia curentă de copii deconectați arată clar că metodele actuale de creștere a copiilor nu ne pregătesc să avem capacitatea de a susține intimitatea. 

Dacă experiențele timpurii de îngrijire ale unui copil sunt inconsistente, insensibile sau indiferente, anumite sisteme biochimice pot fi afectate – printre ele și sistemul de răspuns la stres, și sistemul emoțional. Să fii abandonat de mamă când ești nou-născut – iar creierul neonatal este sculptat evolutiv să interpreteze chiar și perioadele scurte în care e lăsat singur ca fiind un abandon – nu numai că deteriorează abilitatea noastră de a ne conecta cu alții, dar creează și o auto-aversiune care poate distruge o viață.”

**************

Dr. Linda Palmer, autoarea cărții The Baby Bond, scrie:

” Cercetările asupra factorilor biochimici influențați de metodele de îngrijire a copilului demonstrează că atunci când copilul e crescut cu sensibilitate și cu răspuns prompt la nevoile lui, organismul produce substanțe care ajută la formarea unor părinți eficienți, iubitori și statornici pentru bebeluși și a unor bebeluși legați puternic de părinții lor. În timp aceste legături se maturizează în dragoste și respect. Fără îndoială aceste substanțe biochimice organizează pentru totdeauna creierul unui bebeluș către comportamente pozitive și către dezvoltări ulterioare a unor atașamente puternice, de durată. Totuși, cea mai mare lecție pe care o putem învăța din aceste studii este faptul că natura are un plan foarte bun, iar când eșuezi să îl urmezi, acest fapt poate duce la rezultate mai puțin dorite. Cu alte cuvinte, atunci când părinții iau în considerare dorințele instinctive de a se bucura de multă apropiere de bebelușii lor, prin hrănirea naturală și prin răspunsul prompt la nevoile și dorințele lor (care la bebeluși sunt aceleași), este proiectat de către natură ca aceștia să crească adulți responsabili și cu sentimente. Atunci când părinții își inhibă atenția acordată bebelușului, ei permit ca anumiți mesageri chimici vitali să dispară repede, și drept consecință se formează niște legături slabe, iar parenting-ul devine mai dificil și mai lipsit de succes. În același timp, bebelușul manifestă efectele stresului. Mai mult, reacțiile la stres și alte comportamente la copil și la adultul ce va deveni sunt definitiv alterate în moduri nefericite. E posibil să aibă de suferit și aspecte ale intelectului și ale sănătății.”

**************

Profesorul James McKenna, director al Laboratorului pentru Comportamentele de Somn ale Mamelor și Bebelușilor al Universității Notre Dame, un renumit expert în Sindromul de Moarte Subită a Bebelușului, a descris metoda plânsului controlat ca fiind ”o ideologie socială deghizată ca fiind știință”.

************

Pinky McKay,  O altă autoare, consultant de lactație (adică pe bune, nu cum se practică la noi în țară...), afirmă: 

”Să lași un bebeluș să plângă stârnește răspunsuri fiziologice care cresc nivelul hormonului stresului. Bebelușii care plâng experimentează o creștere a ritmului cardiac, a temperaturii corporale și a tensiunii sângelui. Aceste reacții pot ușor să supraîncălzească bebelușul și, împreună cu vomatul datorat suferinței extreme, să fie un risc potențial de Moarte Subită a Bebelușului la bebelușii mai vulnerabili. Pot de asemenea să apară efecte emoționale pe termen lung. Există dovezi riguroase că nivelul crescut al hormonului stresului poate cauza schimbări permanente în răspunsul la stres al creierului în formare al bebelușului. Aceste schimbări afectează apoi memoria, atenția și sentimentele și pot provoca un răspuns exagerat la stres pe tot parcursul vieții, inclusiv o predispoziție către anxietate și boli depresive mai târziu în viață. Psihoterapeutul britanic Sue Gerhardt, autoare a cărții Why Love Matters: How Affection Shapes a Baby's Brain, explică cum atunci când un bebeluș e supărat, hipotalamusul produce cortizol. În cantități normale cortizolul nu creează probleme, dar dacă un bebeluș este expus pentru prea mult timp sau prea des la situații stresante (cum ar fi atunci când e lăsat să plângă fără să îi fie îndeplinite nevoile prompt), creierul ajunge să fie inundat de cortizol și drept consecință, de câte ori copilul e expus la stres, ori va produce prea puțin cortizol, ori va produce prea mult. Prea mult cortizol este legat de depresie și anxietate; prea puțin cortizol este legat de detașarea emoțională și agresiune.”

”Metoda plânsului controlat și alte metode similare de antrenament de somn pot într-adevăr să funcționeze pentru a produce un bebeluș care adoarme și doarme singur. Totuși, în compensație, va deveni un copil anxios, dependent sau prea precaut, sau chiar mai rău, un copil a cărui încredere este frântă.  Din păcate, nu putem măsura calitățile de genul încrederii și empatiei, care sunt competențe de bază pentru formarea tuturor relațiilor. Nu putem, de exemplu, să dăm unui copil un coeficient de încredere, așa cum îi putem da un coeficient de inteligență..”

************

”Abordări greșite ale trezirilor nocturne”
Fragment din cartea Sweet Dreams: A pediatrician's secrets for yourchild's good night sleep, Lowell House, paginile 22-28, carte scrisă de Dr. Paul M. Fleiss, M.P.H., F.A.A.P., în 2000.

”Ideea des întâlnită în aceste zile că bebelușii ar trebui să învețe să se ”auto-liniștească”, fără vreo interacțiune fizică sau emoțională cu părinții, este greșită. Cel mai bun și cel mai eficient mod ca un copil să învețe să se liniștească și să readoarmă în liniște când se trezește noaptea este ca părinții să își fi demonstrat disponibilitatea atunci când copilul a fost bebeluș. Altfel, suferința emoțională pe care bebelușul a experimentat-o ca rezultat al evenimentului traumatic care l-a trezit din somn inițial poate duce la un sentiment de teroare și frustrare de a fi abandonat și nedorit. Dacă un bebeluș învață că mama va veni la el de câte ori se trezește în suferință și de câte ori plânge după ea, are mai mari șanse să devină un copil încrezător în sine care va avea capacitatea de a-și estima și de a-și gestiona propriile treziri nocturne fără să își implice părinții când nu e necesar. Nu putem accentua suficient faptul că dacă privăm bebelușul sau copilul de sprijin emoțional atunci când are nevoie de el sau când îl vrea, creșem riscul formării unui copil instabil emoțional și în final a unui adult instabil emoțional. Numai bine putem obține atunci când îmbrățișăm bebelușul de câte ori are nevoie. Într-o lume ideală, un bebeluș ar trebui să primească automat alinare de câte ori are nevoie, fără să trebuiască s-o ceară.”

”Nevoile unui bebeluș care plânge sunt atât de simple, și se pot oferi atât de ușor. Un bebeluș plânge ca să îți comunice nevoia lui de atingere, de căldură, de alinare, de siguranță și de dragoste pe care doar tu le poți oferi. De ce ar refuza cineva o cerință umană atât de simplă? O îmbrățișare sau un cuvânt blând sunt niște gesturi atât de grele încât nu le putem oferi unui copil care are nevoie de ele? Personal cred că nici un părinte normal, stabil emoțional nu și-ar pune bebelușul adorat într-o astfel de ”condiționare” decât dacă sunt induși în eroare într-un mod cumplit.”

”Când un bebeluș nu îi mai cheamă pe părinți atunci când e în suferință noaptea, nu e din cauză că a ”învățat” un comportament util. Ci pentru că a renunțat să mai aibă încredere în părinți. Mecanismele psihologice de apărare ridică un zid între copil și părinții lui. Sunt puține lucruri mai triste decât un copil care nu își mai iubește părinții, care nu se mai simte demn de a fi iubit, căruia îi e frică de ei și care nu mai are încredere în ei. În natură nu există specie de mamifer la care mama să eșueze în a răspunde prompt la plânsul puiului ei. În ciuda inteligenței superioare, numai oamenii pot fi păcăliți să pună în pericol sănătatea, fericirea și bunăstarea propriului pui.

Este util ca părinții să își amintească faptul că bebelușii și copiii mici sunt creaturi emoționale, nu raționale. Un copil nu poate înțelege de ce îi ignori strigătele de ajutor. Chiar dacă îi ignori bebelușului plânsul cu cele mai bune intenții în gând, el tot se va simți abandonat. Rezultatul va fi un copil nesigur și nefericit. Nu poți ”răsfăța” un copil răspunzându-i la plâns. Copiii ajung ”răsfățați” prin ignorare. Dacă nu îți pot obține atenția prin mijloace uzuale, vor recurge la comportamente neplăcute doar ca s-o obțină.”

”E adevărat că un bebeluș al cărui plâns e ignorat va adormi la loc într-un final, dar problema inițială care l-a trezit a rămas nerezolvată. Chiar dacă părinții au verificat ca bebelușul să nu fie bolnav sau să nu aibă vreun disconfort fizic, dacă nu ridică bebelușul în brațe și nu interacționeaza cu el într-un mod plin de compasiune, dacă nu îl alină sau nu îl alăptează până când adoarme la loc, stresul emoțional de la bază va rămâne. Stresul emoțional al unui bebeluș nu dispare pur și simplu dacă bebelușul e ignorat. Ci se multiplică și poate duce la probleme pe termen lung în relația dintre părinte și copil. Așadar abordarea ideală este să îi îndeplinești bebelușului nevoile emoționale, răspunzându-i la plâns și interacționând cu el.”

************


” Rezultate ale studiilor psihologice indică faptul că abordarea Attachment Parenting-ului pentru plânsul bebelușilor are cele mai mari șanse să construiască un copil sănătos fizic și emoțional.”

”Care sunt pentru copil consecințele emoționale ale plânsului la care nu i se răspunde? Bowlby (nota mea: chiar Bowlby pe care îl amintește și postarea la care fac referire, culmea...) și colegii lui au inițiat o serie de studii în care copiii cu vârste între 1 și 2 ani cu relații bune cu mamele lor erau separați de ele și lăsați să plângă. Rezultatele au arătat o secvență previzibilă de comportamente:  prima fază, numită ”faza de protest”, consta în plâns foarte puternic și neliniște extremă. A doua fază, numită ”faza de disperare”, consta în plâns monoton, inactivitate și retragere constantă. A treia fază, numită ”faza de detașare”, consta în interes înnoit pentru mediul înconjurător, dar un interes distant, rece. Așadar, deși s-ar părea că dacă îți lași bebelușul să plângă, acest plâns va dispărea într-un final, totuși acest fapt are loc datorită dezvoltării graduale a apatiei la copil. Copilul se oprește din plâns pentru că învață că nu mai poate spera ca îngrijitorul să îi poată oferi alinare, nu pentru că suferința inițială i-a fost vindecată.”

”Conform teoriei atașamentului, majoritatea bebelușilor se nasc fără abilitatea de a-și regla singuri emoțiile. Adică ei percep lumea ca fiind confuză și dezorganizată, dar nu au abilitățile de a-i rezista, necesare pentru a se alina singuri. Așa că atunci când sunt în suferință, își caută îngrijitorii pentru că apropierea fizică a îngrijitorului îl ajută pe bebeluș să se calmeze și să-și restabilească echilibrul. Când îngrijitorul este în mod constant prompt în a răspunde copilului și sensibil la nevoile acestuia, copilul învață treptat că e demn de a fi iubit și că ceilalți oameni pot să ofere această dragoste. Învață că îngrijitorul este o bază sigură de la care poate explora lumea, iar dacă întâlnește ceva periculos se poate întoarce la bază pentru sprijin și alinare. Această încredere în îngrijitor are drept consecință ceea ce numim un individ sigur.

Copiii care nu au în mod constant îngrijitori care să le răspundă sensibil și prompt la chemări se dezvoltă în indivizi nesiguri, caracterizați prin interacțiuni anxioase, evitante și/sau ambivalente. Studiile pe termen lung au arătat că indivizii siguri, comparați cu indivizii nesiguri, au mai mari șanse de a ajunge adulți sociabili, populari, echilibrați, capabili de compasiune și altruiști. Ca adulți, indivizii siguri tind să se simtă confortabil să creeze relații, să dezvolte atașamente apropiate și să aibă încredere în partenerii lor. Indivizii nesiguri, pe de altă parte, tind să fie neliniștiți în creearea relațiilor, afișează anxietate (manifestată prin posesivitate și gelozie) sau evitare (manifestată prin lipsa încrederii și refuzul relaționării cu ceilalți). Practicile de creștere a copiilor nord-americane, inclusiv metoda plânsului controlat (CIO), sunt adeseori influențate de teama că copiii vor crește prea dependenți. Și totuși, o mulțime de studii arată că contactul fizic regulat, reasigurările prezenței sensibile a părinților și răspunsul prompt la orice supărare în perioada de bebelușie sau în copilărie au drept rezultat adulți siguri și încrezători, mult mai capabili să formeze relații funcționale.”

”S-a spus în trecut că lăsatul bebelușului să plângă este sănătos pentru dezvoltarea sănătoasă a bebelușului, mai ales a plămânilor. Un studiu recent care a cercetat consecințele fiziologice imediate și pe termen lung ale plânsului bebelușilor a demonstrat contrariul. S-au documentat următoarele schimbări datorate plânsului bebelușilor: ritm cardiac crescut, tensiune sangvină crescută, nivel scăzut de oxigen, presiune cerebrală a sângelui crescută, rezerve energetice scăzute, interacțiune întreruptă între mamă și bebeluș, leziuni cerebrale și disfuncții cardiace. Cercetătorii studiului au concluzionat că îngrijitorii ar trebui să răspundă la plânsul bebelușilor prompt, consistent și inteligent, recomandări care sunt în acord cu principiile Attachment Parentingului.”

**************


Dr. Tracy Cassels a studiat despre răspunsul neurologic la stres. Acest răspuns este atenuat dacă părintele îl ajută pe copil în forma disponibilității când copilul are nevoie. Separarea de mamă chiar și de scurtă durată cauzează răspunsuri de stres sub forma creșterilor cortizolului chiar și când copilul e mare. Și știm cu toții că baza metodelor de plâns controlat este separarea de părinți. Efectele pe termen lung includ depresie încă din adolescență, empatie scăzută și probleme de comportament (referințele le găsiți în postarea aceasta, din care voi și schița niște idei în continuare).

Wendy Middlemiss de la University of North Texas a cercetat răspunsul la stres în relație cu CIO. Au fost examinați bebeluși între 4 și 10 luni care participau la un program de sleep training. Bebelușii erau separați de mame pe parcursul nopții, erau lăsați să plângă, și la fiecare 10-15 minute erau verificați de asistente, pentru a se asigura că sunt în siguranță. La începutul programului nivelul cortizolului bebelușului era extrem de sincronizat cu cel al mamei. Ce înseamnă asta? Înseamnă că bebelușul și mama sunt ”pe aceeași lungime de undă”, în așa fel încât atunci când nivelul de stres al unuia crește, crește și al celuilalt, iar când nivelul de stres al unuia scade, scade și al celuilalt. Acest tip de armonie a nivelului de cortizol este asociată cu abilitatea unui bebeluș de a învăța auto-reglarea și de a se dezvolta optim emoțional, și în același timp este baza unui atașament sigur. Așadar indiferent dacă mama e obosită sau deprimată, tot e în stare să formeze un atașament pozitiv față de copilul ei. Însă în timpul studiului, chiar dacă în timpul zilei mamele interacționau foarte iubitor și atent cu bebelușii lor, deja din ziua a treia nivelul de sincronizare scăzuse. Această sincronizare scăzută rezultă într-un atașament mai puțin securizat, mai ales din punctul de vedere al bebelușului, din moment ce modul în care bebelușul îi afectează cortizolul mamei este prin semnalizare și plâns. Iar dacă ei se opresc din plâns pentru că simt că mama nu va răspunde, nu e de mirare că atașamentul este afectat. Și mai relevant a fost pentru cercetători momentul în care bebelușii nu mai plângeau când erau puși să doarmă, presupunându-se deci că au învățat să se auto-liniștească. Însă cortizolul lor continua să crească și creștea exact la fel de mult ca în serile în care plângeau disperați. Așadar, deși încetaseră plânsul și nu își mai afișau suferința, erau foarte stresați. Așadar răspunsul de stres nu durează doar cât durează plânsul.


**************


Există studii care afirmă că CIO nu are consecințe grave?

La final, am apelat la blogul meu preferat în limba engleză, Evolutionary Parenting, din care am rezumat și mai sus și înainte să spun ce scrie Tracy, trebuie să vă spun în ce rol scrie Tracy, ce competențe are: ” Tracy Cassels este fondatorul site-ului Evolutionary Parenting și principalul autor al acestuia. Și-a obținut licența în Științe Cognitive la University of California, Berkeley și diploma de master în Psihologie Clinică la University of British Columbia. Recent și-a încheiat doctoratul în Psihologia Dezvoltării, tot la University of British Columbia, unde a studiat cum anumiți factori evolutivi afectează comportamentul empatic al copiilor și unde a evoluat critic estimarea teoriei minții la copii. Lucrările ei academice au fost publicate în multe reviste acreditate, inclusiv în Psychological Assessment, PLoS One, Personality and Individual Differences, Midwifery, etc.”

Așadar un Doctor în Psihologia Copilului, o autoare publicată și care a făcut și recenzii recunoscute la studii științifice, a scris și o postare în care a demontat complet studiul care demonstrase că CIO nu are consecințe negative. E chiar hilar când citești pe ce s-au bazat oamenii aceia... Tracy a scris această recenzie chiar și sub formă de răspuns pe site-ul revistei Pediatrics.

Cea mai informativă postare a ei pe tema CIO este aceasta, din care voi extrage câteva paragrafe. La început face din nou referire la studiile-recenzii absurde care au demonstrat, cică, faptul că CIO nu are consecințe negative.

Prima recenzie a afirmat că nu a descoperit efecte negative în studiile cercetate. Câte studii au fost citate? Trei. Dintre care unul e de fapt un studiu de caz a patru copii doar. Însă, dacă celelalte două ar fi folosit măsuri valide de cercetare a atașamentului copilului sau a sănătății social-emoționale, ar fi contat măcar acelea. Dar nu au folosit. Unul din ele a folosit o scară care nici măcar nu măsoară atașamentul, ci stresul părintelui, iar celălalt a folosit o scară inventată, pe care tot părintele o evalua. Deci nici unul din aceste ”studii” nu a inclus o constatare a comportamentului bebelușului pe termen lung. (Chiar luna trecută a fost publicat un studiu psihologic care a demonstrat cât de diferite sunt evaluările părinților de cele ale copiilor în ceea ce privește ce simt copiii. ) Chiar și concluziile trase de părinți se refereau doar la cum e bebelușul înainte de training și după. În plus, cel mai mic copil ”studiat” avea 16 luni, cu mult mai mare decât bebelușii care trec în general prin sleep training.

A doua recenzie a inclus 52 de studii și a declarat că nu există efecte secundare pentru sleep training. Însă nu toate cele 52 de studii au cercetat aceste efecte adverse. Deci nu putem afirma că 52 de studii nu au găsit efecte adverse. Dintre cele 52 de studii, doar 3 au urmărit atașamentul copilului. Dintre acestea 3, unul este unul din cele făcute penibil, amintite mai sus. Și toate 3 suferă de aceleași lipsuri ca mai sus. După cum spune și Tracy, singurul lucru dovedit, atunci când pui părintele să își dea cu presupusul după sleep training cum e copilul, e să demonstrezi că CIO nu are niciun efect negativ pentru părinte.

La finalul postării lui Tracy puteți citi și argumente pentru momentele când mamele sunt lămurite să recurgă la CIO pentru a-și recăpăta odihna și sănătatea mentală. Veșnica replică ”happy mom – happy baby”, sau ”bebelușul are nevoie de o mamă întreagă la minte”. Puteți vedea că altele sunt soluțiile care să le ajute pe mame, fără să sacrifice bebelușii, și cu mai mare succes pentru starea emoțională a mamei. Eu nu voi scrie aici despre asta, pentru că nu acesta e subiectul pe care voiam să-l dezbat aici.

O postare tradusă de pe site-ul Evolutionary Parenting poate fi găsită pe blogul Alăptează, aici: S-a dovedit: tehnicile de somn aplicate bebelușilor sunt dăunătoare.

Voi reveni în zilele sau săptămânile următoare cu o postare finală pe această temă.

duminică, 9 august 2015

Alăptarea: cum a ajuns norma biologică să fie percepută ca fiind o constrângere a lumii moderne


Săptămâna aceasta mi-a venit să dau share pe Facebook unui articol, dar îmi venea să citez în descrierea linkului aproape tot articolul. Așa că nu mai bine îl traduc, să fie disponibil pentru mai multă lume? Era menit să apară în Săptămâna Internațională a Alăptării, însă niște probleme de sănătate în familie m-au întârziat.


Autor: Anna Burbidge pentru La Leche League Marea Britanie, în 1 iulie 2015.
Articol tradus de aici.


Alăptarea este norma biologică. Laptele matern este potrivit într-un mod unic pentru bebelușul uman și încă se fac descoperiri despre modul în care interacționează cu nou-născutul pentru a-i oferi o dezvoltare optimă. Timp de mii de ani femeile au dat naștere copiilor și i-au alăptat, sprijinite de un grup unit de familie și prieteni. Dacă apăreau dificultăți, mamele erau înconjurate de alte persoane care le ajutau. Ce s-a întâmplat ca să se schimbe statutul alăptării dintr-o parte naturală a maternității în ceva care adeseori cauzează constrângere, vinovăție și negativitate? 

Nu putem ignora faptul că alăptarea este cauza multor anxietăți între mame și este subiectul unor dezbateri înfocate. Cu siguranță subiectul trebuie abordat din moment ce atâtea noi mame consideră alăptarea ca fiind dificilă și sfârșesc simțind că au eșuat; când de fapt societatea a eșuat în a oferi sprijinul potrivit la momentul potrivit. Femeile care încheie alăptarea înainte să vrea acest lucru pot rămâne cu sentimente negative și de obicei este blamată presiunea ce se pune pe femei să alăpteze.

Poate totuși întrebarea ar trebui pusă dintr-o altă perspectivă. Ce s-a întâmplat în societatea noastră astfel ca femeile să simtă că alăptarea e o constrângere și nu ceva ce ele se așteaptă să facă după ce nasc?



Înlocuirea laptelui matern cu formula de lapte praf

Declinul alăptării a început cu apariția formulei de lapte praf pentru bebeluși. Când s-au creat primele substitute din lapte artificial la finalul anilor 1800, nu erau gândite pentru a fi folosite la scară mare. Erau un mod util de a folosi surplusul din industria laptelui și se foloseau în particular pentru a hrăni orfanii sau bebelușii abandonați care nu aveau alte posibilități de hrănire. Doicile erau în declin pentru că se aflase că diverse boli pot fi transmise de la doică la bebeluș și viceversa.

Producătorii de formule de lapte praf și-au dat seama în curând că ar putea exista o piață mai mare pentru produsul lor și au început să-l vândă mamelor ca o îmbunătățire a laptelui matern și ca ”cel mai bun mod prin care o mamă modernă își poate hrăni bebelușul”, fără nicio dovadă, desigur, pentru aceste afirmații. Femeile vor mereu să facă ce e mai bine pentru copiii lor și au crezut că formula de lapte praf era noua modalitate, îmbunătățită, de a merge înainte. Alăptarea a devenit ”demodată” și ceva ce doar femeile sărace ar putea face. Pe măsură ce din ce în ce mai multe femei își hrăneau bebelușii cu formule de lapte praf și se puteau vedea din ce în ce mai puține femei alăptând, cunoștințele comune ale societății despre alăptare și încrederea în alăptare s-au pierdut.

Pe măsură ce femeile au început să se mute departe de familiile lor și s-au înconjurat de prietene care și-au hrănit bebelușii cu biberonul, nu au mai avut la cine să apeleze pentru sprijin, situația devenind un cerc vicios de încredere în scădere în ceva ce înainte era luat de bun implicit. Folosirea corpului femeii în publicitate a mai adăugat greutate sentimentului că alăptarea e ceva inacceptabil public. Sânii puteau fi arătați pentru a promova aproape orice, dar folosirea lor pentru a hrăni un bebeluș cauza proteste.



Nevoia de sprijin

În anii '70 rata alăptării în Marea Britanie era la 28% și acest procent includea chiar și bebelușii care au fost puși la sân o singura dată. Totuși multe femei încă voiau să alăpteze și au ajuns să fondeze organizații pentru a oferi sprijinul de care nu avuseseră parte. În ultimele decenii a fost nevoie de un efort comun din partea cadrelor medicale dedicate și a consultanților voluntari de alăptare pentru a încerca să ofere femeilor informațiile și sprijinul pe care nu îl puteau primi din alte părți.

A oferi acest sprijin foarte necesar este definit acum de regulă, deseori în moduri neplăcute, ca presiune. Și totuși, nu sprijinitorii alăptării creează această presiune. Ei nu au creat laptele matern și nu încearcă să convingă mamele să-l folosească pentru a-și hrăni bebelușii. Deși unele femei știu că alăptarea nu e pentru ele și deși un mic procent au probleme de alăptare, când majoritatea femeilor dau naștere, organismele lor produc lapte și sunt pregătite să alăpteze. Un bebeluș se naște așteptându-se să fie alăptat. Instinctul natural al femeii și funcțiile ei biologice care se declanșează îi spun să își alăpteze bebelușul. Dacă se oprește înainte să vrea acest lucru (și nu presiunea de a alăpta) pot uneori determina o femeie să simtă vină, tristețe și depresie, probabil din cauza schimbărilor hormonale din corpul ei și din cauză că îi lipsește relația de alăptare.



Alăptarea și depresia postnatală

Un studiu publicat în august 2014 în revista medicală Maternal and Child Health a descoperit că mamele care și-au planificat să alăpteze dar nu au reușit aveau o probabilitate de două ori mai mare de a suferi de depresie, față de mamele care nu și-au planificat să alăpteze și nu au alăptat. Femeile care și-au alăptat bebelușii aveau o probabilitate cu 50% mai mică de a suferi de despresie postnatală decât mamele care nu au alăptat. Beneficiul în procente creștea pentru fiecare săptămână în plus de alăptare.

Studiul confirmă faptul că mamele care au vrut să alăpteze dar nu au reușit au nevoie de multă înțelegere și mult sprijin. Și arată faptul că acum nu prea există ajutor specializat calificat pentru aceste mame, iar acest fapt ar trebui cunoscut de către instutițiile medicale pentru a putea oferi sprijin corespunzător.

În cartea sa, Depression and New Mothers, Dr. Kathleen Kendall-Tackett, consilier de alăptare IBCLC, raportează că ratele depresiei sunt mai scăzute la mamele care alăptează decât la cele care nu alăptează (2). De asemenea, notează că alăptarea protejează sănătatea mentală maternă pentru că reduce răspunsul la stres. Ea explică cum stresul și oboseala pot crește riscul depresiei, dar scăderea stresului poate fi protectoare. Aici e situația unde alăptarea poate face diferența. 

Kendall-Tackett afirmă că alăptarea protejează de asemenea și bebelușii de efectele dăunătoare ale depresiei materne. Un motiv aparent pentru această descoperire este că prin simpla alăptare, mamele sunt mai predispuse să își atingă bebelușii, să îi mângâie și să aibă contact vizual direct cu ei. O altă explicație posibilă pentru efectele benefice include eliberarea unor anumiți hormoni care le fac pe mame să se simtă mai bine atunci când se produce laptele. Acesta este încă un motiv bun pentru a le încuraja pe mame să continue să alăpteze și când sunt deprimate.


Presiunea laptelui praf

Întrebarea care ar trebui probabil pusă este ”unde este în această discuție presiunea pusă pe femei de către companiile producătoare de formule de lapte praf?”. Deși promovarea laptelui praf pentru bebeluși sub șase luni este interzisă, e foarte normal să întâlnești reclame pentru lapte de continuare care dau o impresie foarte clară că un bebeluș va fi hrănit cu lapte praf în mod implicit la șase luni (o dată ce mama a ”făcut tot ce a putut” și ”este pregătită să meargă mai departe”, iar dacă ”merg mai departe” sunt ”minunate”). Laptele de continuare a fost produs de companiile de lapte praf doar după ce a fost introdusă interdicția de a face reclamă la formulele de lapte praf pentru bebelușii sub șase luni. Organizația Mondială a Sănătății a emis o declarație care atenționează faptul că formulele de lapte praf de continuare nu sunt necesare și sunt nepotrivite ca înlocuitor pentru laptele matern după șase luni.

Unde e mențiunea tuturor presiunilor subliminale care indică faptul că un bebeluș va fi, cel mai probabil, hrănit cu biberonul - folosirea biberoanelor ca simbol pentru camerele de schimbat bebelușii sau pentru camerele de hrănit bebelușii sau pe mașini de spălat să indice ciclul delicat de spălare, etc? Biberoanele sunt văzute la televizor, în reclame, în articole. Sunt incluse în jucăriile copiilor și folosite în cărți. 

Discuția despre constrângere pare a fi mereu unilaterală. Deseori mamele spun celor din organizațiile de alăptare că în primele ore de după naștere, obosite și epuizate emoțional, speriate că bebelușii le sunt flămânzi, au cedat presiunii de a da bebelușului biberonul cu lapte praf. Acest fapt le subminează imediat încrederea în abilitatea lor de a alăpta și deja plantează o sămânță că nu vor putea alăpta. Cadrele medicale ocupate e posibil să nu aibă timpul pe care și l-ar dori să-l petreacă cu mamele, sau să le explice cum poate dura puțin timp până când se vor acomoda la viața cu bebelușul. Adeseori femeile primesc informații contradictorii și sfârșesc a fi îngrijorate și confuze.

Odată ajunsă acasă, prieteni binevoitori și rude îi sugerează repede noii mame să îi dea bebelușului lapte praf sau se oferă să aibă grijă de copil cât timp mama se odihnește. Nu e suficient să le dăm femeilor informații despre importanța alăptării dacă, atunci când se naște bebelușul, nu există stabilit suficient sprijin pentru a le ajuta să reușească.
 

E momentul să schimbăm complet această polemică

Poate e momentul să ne întrebăm cine pune de fapt presiuni asupra noilor mame și cum au ajuns femeile să aibă o încredere atât de subminată în capacitatea lor de alăptare încât acceptă de la început că vor ajunge probabil să își hrănească bebelușii cu formula de lapte praf, chiar dacă atât de multe sunt lăsate în mod greșit să se simtă vinovate. Laptele praf are rolul său pentru femeile care au luat o decizie definitivă că nu vor să alăpteze și, așa cum a fost inițial creată, pentru procentajul mic de bebeluși care nu pot fi hrăniți altfel. Dar nu ar trebui să dețină poziția implicită, ceva la care femeile mai mult ca sigur vor avea nevoie să apeleze pentru că ele cred că alăptarea e prea dificilă.

Ceea ce vor majoritatea femeilor e să își atingă propriul lor scop legat de alăptare. Poate vor să alăpteze timp de o lună, șase luni sau poate mai mult. Numai prin crearea unei societăți în care toate femeile au încredere în abilitatea lor de a alăpta până când doresc să se oprească vom elimina negativitatea care pare să planeze deasupra alăptării pentru multe mame. Cu siguranță e timpul să schimbăm complet această polemică și să ne întrebăm ce putem face pentru femei pentru ca ele să accepte din nou alăptarea ca fiind dreptul natural al lor și al bebelușilor lor și să se bucure de ea ca parte din călătoria lor în lumea maternității.

1. Borra, C., Iacovou, M. and Sevilla, A. “New Evidence on Breastfeeding and Postpartum Depression: The Importance of Understanding Women's Intentions”. Maternal and Child Health Journal: 20 Aug 2014

2. Dennis and McQueen, 2009

miercuri, 5 august 2015

Săptămâna Internațională a Alăptării 2015

E al șaselea an consecutiv pe care îl sărbătoresc activ, prin ”muncă” :). Spre deosebire de Alex, care la vârsta aceasta rărise mult alăptatul din cauza lipsei laptelui în sarcină, David își face somnul de zi și cel de noapte majoritar la sân. Poate și din cauza măselelor care ies acum și îl supără. Are 2 ani și 9 luni. Mic de tot, nu știu de ce Alex mi se părea mare la vârsta asta, probabil pentru că era mult mai înțelegător și mai înțelept.





Ce postări găsiți aici pe blog despre alăptare:

Alaptare


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...