vineri, 4 decembrie 2015

David versus Alex

Tot anul 2015 pentru mine a stat sub semnul comparațiilor, chiar dacă nu am făcut asta ”pe față” să simtă copiii. Nu-mi pot da seama de ce acum mai mult decât înainte, dar bănuiesc. Până la 6-10 luni Alex a fost un copil foarte dificil de crescut din cauza grevei suptului, care ne făcea un program oribil. Pe la 2 ani a avut o lună de tantrumuri, chiar înainte să înceapă să vorbească, iar apoi, după 2 ani, parcă s-a dus o ceață din jurul nostru. Brusc nu mai eram judecată, nu mai eram criticată de cei din jur că greșesc în îngrijirea lui pentru că Alex a devenit dintr-o dată un OM mare, atâta că într-un corp mic și toată lumea a început să îl admire și să se mire cât de bine îmi e cu el :D. Înainte de 2 ani avusese în vocabular doar câteva tentative de cuvinte gen mama, apa, tata, apoi brusc a început să vorbească în propoziții și vorbește de atunci perfect. Înțelept și înțelegător ca un om mare, dar bun la suflet ca un copil.

David a avut noroc că eu mi-am făcut ”școala” de parenting cu Alex, că am trecut cu Alex prin toate frământările, astfel că nu îmi fac mari probleme când el, David, nu bifează diverse milestone-uri. Pentru că nu le bifează nici la un an distanță de Alex.

Mai e un motiv pentru care anul acesta nu m-am putut abține din a-i compara, acesta e și motivul pentru care scriu acum: David are acum, în 4 decembrie, vârsta pe care Alex a avut-o când i s-a născut fratele mai mic, așa că tot anul mi-am amintit cum era acum 3 ani, când eu eram gravidă cu David.

- ”Tehnic” vorbind, David încă suge mult, chiar și noaptea. Și la cât e de nervos când nu avem ceva ce își dorește, ar fi fost un coșmar să se trezească brusc că nu am lapte, cum a pățit Alex. Însă nu mă deranjează deloc, mi se pare ”în grafic”.

- Apropo de alăptat, Alex sugea de drag de mine, de drag de țiți, de drag de lapte. David îmi dă impresia că vrea sân să verifice dacă îi dau și când mă apasă pe butoane. 

- Deși e un pofticios și părea că vrea mâncare solidă mai repede decât Alex, și acum la 3 ani și o lună regimul lui e mai mult de 50% sân. Mâncarea e strict de pofte, nu de foame. Alex a început diversificarea la 2 ani și 4 luni și a mâncat bine și mult parcă de la începuturi.  Nu am nicio îngrijorare pe tema asta, n-am văzut la viața mea bărbați nemâncăcioși.

- Alex a început să doarmă toată noaptea pe la 2 ani și jumătate, David încă se trezește. Încă e în sfera normalității pentru puiul de om, Dr. antropolog Dettwyler dă o medie de 4 ani și jumătate și pentru înțărcare, și pentru trezirile nocturne pentru supt.

- Alex a zis că vrea să rămână mereu copil. David abia a așteptat ziua lui, era sigur că va crește brusc mare și s-a enervat foarte tare când a văzut că e tot mic... :)

- Alex vorbește perfect literar în propoziții de oameni mari de la 2 ani, 2 ani și o lună. David are 3 ani și o lună și abia acum a început să facă propoziții, dar pe limba lui, eu îl înțeleg cam în 80% din situații doar pentru că am făcut în timp conexiuni, dar ceilalți din familie îl înțeleg foarte rar. Nu mă îngrijorez, însă mi-ar plăcea să știu dacă vorbitul cursiv l-ar scăpa de frustrări.

- Cât mă stresa lumea din jur că trebuie să-l dau pe Alex la creșă și la grădiniță, pentru că altfel nu e bine, trebuie forțați și lăsați să plângă ca să își dezvolte tehnicile sociale, e spre binele lor... Cât mă stresam dacă aleg bine să îl ascult și să aștept să își dorească el... Mai ales că nu aveam prieteni cu copii cu care să ne întâlnim regulat. Avea 2-3 prietene de vârsta lui cu care se întâlnea o oră o dată pe lună sau mai rar. La locurile de joacă de cartier nu veneau mereu aceiași copii ca să formeze prietenii, cum mi-ar fi plăcut. Așa niciunul nu se juca cu alți copii, pentru că nu se cunoșteau, toți stăteau cu părinții și singurele interacțiuni erau violente. Și eu mă întrebam dacă trebuie să forțez astfel de ieșiri pentru ”dezvoltarea” lui, sau, cum simțeam, să îl las să își aleagă cu cine vrea să socializeze (de exemplu cu doamnele de la biblioteca unde mergea în vizită). Am învățat că dacă îl las să se dezvolte în ritmul propriu e minunat, așa că în ianuarie (2015) când a vrut neapărat să meargă la grădiniță s-a integrat fără probleme, nu a avut nicio clipă de supărare sau suferință și și-a făcut prieteni și a știut cum să interacționeze cu ei și în episoadele mai violente. Sunt foarte liniștită de cum e el acum, nu am nicio grijă. Și tot sper în continuare că dacă am răbdare și cu David, chiar dacă e diferit, va fi bine în final. Fără forțări. Însă David nu are nici acea minimă socializare cu copii pe care a avut-o Alex pentru că nu am deloc prietene cu copii de vârsta lui și pentru că ieșirile nu ne ies :D, iar când ajungem la un loc de joacă nu interacționează cu alți copii pentru că, așa cum am spus mai sus, nici alți copii nu interacționează între ei. Cât tânjesc (degeaba) la o trupă de copii de toate vârstele care să se joace liberi în natură, fără intervenția părinților, care să își creeze singuri regulile jocului și ierarhiile! Așa, într-un astfel de grup, sunt sigură că dezvoltarea lui David ar fi puțin diferită, chiar dacă nu chiar ”normală”.   

- Alex apreciază orice jucărie, orice carte, are grijă de ele, seamănă foarte bine cu mine. Și el știe de la cine are fiecare obiect ce îi aparține, și de când. Și el le conferă cumva un rol mai important decât niște simple obiecte, și îmi pare rău pentru el, eu așa am ajuns să nu mă prea pot debarasa de lucruri :). David strică și pierde orice se poate. Nu îi pasă de nimic, nici chiar dacă e vorba de ceva ce și-a dorit mult.

- Și apropo de păsat, lui David nu îi pasă de altcineva în afara persoanei lui. Și nu mă refer numai la lipsa actelor de generozitate, empatie și înțelegere, pe care Alex le-a avut mereu cu cei din jur, dar nu îi pasă nici dacă ne supără cu adevărat (eu nu m-am prefăcut niciodată că aș fi supărată ca să impresionez, deci vorbesc de situații în care chiar sunt supărată, îngrijorată, nervoasă). Orice i-ai spune nu îl interesează. Ce-i drept că Alex e în cealaltă extremă, de aceea mă preocupă persoanele cu autoritate care ajung în contact cu el, să nu fie unele care să abuzeze de sensibilitatea lui. Adică dacă Alex ar nimeri la o învățătoare care să îi arate că e dezamăgită de el într-o situație, pentru el ar fi o mare tragedie. Pentru David probabil va trebui să caut o învățătoare care să-l poată struni fără violență, care să-i poată canaliza firea răzvrătită spre cunoaștere.

- Și tot apropo de gradul lor de empatie și ascultare, dacă lui Alex i-am zis cândva când era mic că o anumită acțiune e periculoasă, el n-a mai încercat-o niciodată, nici dacă poate acum ar fi fost cazul să mai testeze. Dacă lui David îi spun că stă pe marginea scaunului în dezechilibru, râde în timp ce cade și se lovește rău. Dacă îl rog să nu se apropie de oala de pe foc, pune mâna pe ea și apoi strânge din dinți să îmi arate că nu plânge, deși niciodată nu i-am spus să nu plângă. Se comportă de cele mai multe ori ca și cum nu ar avea încredere în mine și trebuie să testeze ce îi spun. Alex are încredere totală în mine. Însă David... de câte ori trece pe lângă moarte sau pe lângă un accident înfiorător, mă întreb dacă va muri de bătrânețe... Mi-l imaginez la 20 de ani dându-mi aceleași emoții, dacă o să mă mai țină inima, făcându-mi cu mâna de pe o motocicletă sau sărind din avion sau plecând de acasă cu lunile fără să-mi spună unde. Și când îmi amintesc toată istoria lui cu toxoplasmoza și apoi cu pneumonia de la o lună, câteodată mă tem că poate ”în cărți” scria că el nu ar trebui să existe și ”soarta” îl tot tentează cu pericole... Și plâng...

- Când Alex ne cerea ceva, de mic ne întreba dacă avem bani, dacă există acum (fructe de sezon, de exemplu), dacă nu, când vor exista, dacă am putea să cumpărăm ceva. Sau dacă am putea să-i citim ceva, sau să ne jucăm ceva cu el. Atât de simțit și delicat, încât dacă l-ar fi văzut cineva ar fi crezut că am băgat în el instrucție cu cureaua. David? David vrea totul ACUM. TOTUL. Totul i se cuvine LUI. Nu contează că nu se poate, nu contează că cineva are de suferit, nu contează că îi face rău. Poate ar fi fost bine să îi refuz totul ca să îi cresc toleranța la frustrare? Nu știu, parcă îmi vine să mă iau după fler decât după vreo teorie. Și flerul îmi spune să îmi aleg bătăliile. Și ce îi pot oferi din ceea ce cere, să-i dau. Cât de repede, desigur :D. Căpșuni, struguri, lubeniță chiar dacă îi provocau diaree și crampe abdominale? După explicat înainte de mâncare și explicat la fiecare crampă și la fiecare diaree, el continua să urle că vrea, așa că dacă aveam în casă primea. Pâine prăjită în ou la 2 noaptea? ”Da, șefu!” Să mergem să cumpărăm căpșuni la 2 noaptea? ”Nu, îmi pare rău, tata doarme, mâine merge la serviciu, și nu cred că găsim magazine cu căpșuni la ora asta.” Urma, desigur, o oră de urlete, care îmi întăreau convingerea că totuși e o alegere bună să evit astfel de urlete când îi pot îndeplini cererile. Mi-a scos toți demonii și mi s-a terminat toată răbdarea, da, recunosc. Mai ales când urlă nervos că nu îi termin într-o secundă pâinea prăjită în ou :D. Mă enervează faptul că nu se calmează când vede că fac tot posibilul să îi dau ce îmi cere. Că nu se calmează când vede că îi caut jucăria pe care nu și-o găsește în mizeria făcută tot de el. Știu, din afară se vede situația ca și cum îl las să mă conducă, dar nu accept judecăți de la părinți de copii ”normali”, dacă mi-e permis să spun asta fără să se simtă David jignit :). Nu accept judecăți de la părinți de ”Alecși” care probabil au impresia că cei mici sunt atât de liniștiți și deștepți și etc. datorită măiestriei lor părintești :D.


- Să nu se creadă că Alex e un geniu, că ar fi peste media copiilor de vârsta lui, din contră, mi s-a părut mereu normal spre limita inferioară. Adică a început să vorbească printre ultimii din generația lui, abia acum buchisește singur literele, deși alți copii știu citi de la 3-4 ani, cifrele nu le-a stăpânit niciodată, nu știe nicio limbă străină, nu e deloc sportiv și nici activ fizic, e cel mai precaut, prea precaut, dintre copiii de vârsta lui. Da, a înțeles sarcina mea cu David și ideea de frate, dar avea 2-3 ani, când eu văd în jurul meu ”virtual” copii de 1-2 ani care înțeleg aspectele acestea, în timp ce își urmează activitatea Montessori, discută despre univers, poate chiar într-o limbă străină :))).

- As we speak mă joc cu David cu niște mașini și mă distrez să văd că sunt pictate toate de către Alex de când era mic. Nu făceam cu el ”activități”, toate zilele noastre erau dictate de nevoile mele și ale lui, am fi putut fi considerați ”înapoiați” de părinții cu copii de vârsta lui. Și totuși văd că aveam diverse activități dictate de Alex. David a început să picteze abia săptămâna trecută. Când spun să picteze mă refer să vopsească cu pensula o coală întreagă cu albastru, mult albastru, tot albastrul din paleta de acuarele plus jumătate de pahar de apă. Pe coala udă, pe masă, pe jos, pe el, prin toată casa. Dar până acum nu voia să picteze nici așa, de frustrat că nu știe să pună pensula în apă și în culori, cum îl vedea pe Alex. Și de nervi răsturna paharul de apă și mergea de la masă :). Pentru că el trebuie să le facă pe toate, lui nu trebuie să i se arate nimic, el le știe pe toate, el le poate pe toate, el e mare. Ați înțeles, da? :)

- Multe crize de isterie sunt din frustrare când nu reușește el ceva, să facă, să spună. Iar când reușește și vede pe chipul meu un zâmbet, e copleșit de emoția momentului și... urlă. 

- Alex mergea la teatru de păpuși la vârsta asta, David nu ar putea. Nu ar avea răbdare, nu ar înțelege, nu ar intra într-o sală plină de lume și în niciun caz nu ar sta în întuneric.


- Cu Alex mi se părea că îmi e atât de greu pentru că mereu trebuia să-l duc cu mine, la analize, la medic, oriunde, nu voia să stea acasă fără mine. Însă ce nu știam atunci e că îl comparam cu copiii clasici din jurul meu care erau lăsați de mame de mici cu orele și zilele. Poate mă lăsam influențată de toate părerile din jur și de toate compătimirile că umblu cu copilul după mine, de toate întrebările băgăcioase. Și nu m-am gândit cât îmi era de ușor totuși că dacă Alex era cu mine, era împăcat, totul era perfect. Și chiar era perfect și pentru mine, să știu că e fericit, și pentru el. Pentru el singurul lucru important era să fie cu mine, cu noi. Când am mers la București în sarcina cu David, pentru toxoplasmoză, decizie luată în câteva minute, toată lumea m-a criticat că stresez copilul cu un astfel de drum și trebuia să-l las acasă (?!). El nu a fost stresat de brusca schimbare de planuri, el a fost fericit oricând și oriunde dacă a fost cu noi.

Să merg acum la București cu David pe mașină? Vai... păi și acesta a fost un motiv pentru care nu am mers vara aceasta în concediu, pentru că el nu poate merge cu mașina mai mult de o oră, apoi încep crizele de isterie. Să merg cu David unde am ceva de rezolvat pentru mine? La doctori? La analize? La vreo întâlnire cu alte mame? Într-un restaurant? La o nuntă? La bibliotecă? Prefer să nu, nu de alta, dar mă tem să nu cheme cineva salvarea pentru mine sau vreun preot exorcist pentru el. Asta nu înseamnă că mă pot duce singură :)))), asta înseamnă pur și simplu că ajungem să stăm majoritar în casă și în curte și pe strada noastră.

(Știu, după această postare va urma un val de critici și judecăți, un val de ”e vina ta, sigur tu nu ai făcut ceva bine, trebuia să pui limite, să nu îl lași să decidă, să îi creezi o rutină, să îi oferi nu știu ce activități sau nu știu ce jucării care să îi dezvolte creierul nu știu cum”. Eu însă consider că el chiar suferă, nu e ”răsfățat”. Cauzele pentru care suferă astfel și cum văd la el manifestări asemănătoare cu cele din spectrul autist, le voi descrie într-o postare viitoare. Și din moment ce eu chiar cred că e o suferință, am încercat mereu să îl fac să sufere cât mai puțin. Poate oboseala și nesomnul m-au determinat să acționez în fiecare zi în așa fel încât să ne fie mai ușor, să nu mai urle atunci, pe moment, să avem puțină armonie. Poate dacă aș fi fost odihnită aș fi gândit cumva altfel, pe termen lung, chiar dacă pe moment ne-ar fi fost mai greu, nu știu. Și nici nu mi se pare normal să fiu judecată de către cineva care nu a trecut prin experiențele mele de nesomn și care nu are un copil așa ca David, chiar dacă de acolo de sus de la voi pare că datorită priceperii voastre nu aveți un copil ca David.)

- Totul e imprevizibil cu David, oricât am încercat să ne facem niște obiceiuri. De mic e așa. De când era nou-născut urla atât de tare dacă voiam să îi schimb scutecul sau hainele, sau hainele mele, încât încercam să fac acestea doar când era musai. Plângea atât de mult dacă lipseam de lângă el să merg la baie, dar și dacă îl luam cu mine (deși cu Alex funcționa asta), încât am ajuns să încerc să merg cât mai rar :D. Plângea atât de mult toată după masa dacă adormea în oraș la plimbare, încât am ajuns să evit ieșitul la plimbare ca să nu adoarmă. Și îmi amintesc cu jind cum puteam face orice cu Alex oriunde (după vârsta de 10 luni, nu de la început), pentru că dacă voia să doarmă, dormea, dacă voia să sugă, sugea, oriunde mergeam era fericit că e la pieptul meu. Fără urlete, fără teama că ne stricăm apoi toată ziua pentru că am avut ceva de rezolvat în oraș. Când citesc că ar fi așa copiii datorită părinților vreau să strig că nu e adevărat, uite că întâi au fost nervii copilului, apoi anxietatea părinților, altfel cum ar fi ajuns David așa nervos pe plimbări când eu le consideram implicite, ca pe ceva perfect normal, atunci când l-am născut?

Acum că David e totuși e mare, îl întreb în fiecare zi dacă ieșim afară în curte, sau dacă mergem la plimbare în oraș. Orice decide, peste 5 minute ajunge să urle că nu îi place șapca (întâi urlă, apoi încerc să aflu de ce) sau că vrea înapoi în casă sau că eu am îndrăznit să pun mâna pe o mătură ca să curăț ”prispa” noastră. Am ajuns să nu fac nimic ca să nu stric zenul, când acesta există. Să nu îndrăznesc să îi vorbesc când se joacă liniștit cu ceva, ca să nu îi provoc nervi. Să nu îi distrag atenția, să nu mă mișc, să nu vorbesc cu cineva la telefon, ca să nu se termine momentul liniștit. Am ajuns să tresar speriată când Alex îi propune ceva, pentru că știu că va urma potopul. Pentru că el nu poate spune simplu că nu vrea ceva, mârâie sau plânge sau urlă că nu vrea, apoi urlă că ar vrea, apoi iar că de fapt nu. Sau când Alex îl invită undeva unde ar fi trebuit să meargă, la vreun spectacol, la vreo acțiune, la o vizită la dentist... pentru că știu că în primă fază va accepta, pentru ca apoi să facă circ că vrea acasă, și că vrea să mergem toți acasă, nu doar el cu mine sau cu taică-său.
 
Alex între 1 și 2 ani mergea la plimbare zilnic cu tatăl lui în oraș. Aveam în fiecare seară vreo 1-2-3 ore libere în care mergeam la înot. Și încă nu-mi revin din șoc de ce atunci toată lumea credea că mă ”sacrific” ca o proastă pentru copil pentru că stau cu el și nu îl las să plângă în timpul zilei cu altcineva ca să am ”viața mea”. De ce trebuia să le explic tuturor că stau cu el de drag, și eu și Alex voiam să fim împreună lipiți mereu. Când era Alex între 2 și 3 ani mergea cu tatăl lui la ludoteca bibliotecii și conversa cu bibliotecarele și făceau împreună proiecte artistice. OMG ce departe suntem cu David de o astfel de situație... David abia după 1 an a vrut prima dată să stea în brațele tatălui lui, fără să urle speriat, dacă am fost și eu în aceeași cameră. Alex se trezea foarte devreme când era mic și pe la ora 5 coboram cu el la taică-meu și i-l lăsam să mai dorm vreo 3 ore. David abia acum, după 3 ani, mai stă uneori vreo 10 minute cu maică-mea. Cu mine în aceeași casă, desigur. Dar nu când vrem noi, nimic nu e controlat de noi, când vrea el, când găsește ceva interesant. Nu pot să-mi propun să fac ceva fără el 10 minute și să-l las cu mama mea. În aceeași casă, repet, doar în altă cameră. Nici când mai mult de un an de zile eu dormeam maxim 4 ore în total pe noapte (toate făcute bucățele bucățele) nu aveam cui să-l las o oră ziua să îl distreze ca să dorm.

- Vorbind de brațele tatălui mi-am amintit cum făceam eu duș în perioada lohiilor doar de la brâu în jos, cu copilul în brațe. Duș complet foarte rar și foarte rapid, pentru că nu îmi cădea bine deloc să îl aud urlând. Poți bate toate recordurile de spălat rapid când urlă copilul până la epuizare din secunda în care începi sprintul spre baie până când te-ai îmbrăcat și ai revenit. Și dacă urlă din momentul în care îl pui jos din brațe, ce ar spune fanii Montessorii referitor la saltele și oglinzi și suprafețe senzoriale? Ar spune probabil ca RIE că trebuie forțată independența... 

- Cu ieșitul în oraș a fost, cum am scris mai sus, mereu dificil. Singura fereastră când puteam ieși era după ce se trezea dimineața, să fim siguri că nu îi e somn. Adică să îl scoată tatăl lui, cum făcea cu Alex, doar în weekend ar fi fost șanse și ceva a făcut de nu s-a putut niciodată. Altfel, de la prânz încolo oricând ar fi putut adormi (în mașină sau purtat), și dacă ai fi fost martor la vreo manifestare de după trezirile acestea ai înțelege de ce ne luăm cu mâinile de cap când se întâmplă. OMG. Nu știm niciodată dacă doarme de prânz, deci nu putem planifica ieșiri după ”somnul de prânz” pe care uneori îl așteptăm până seara. Când e tot somn de prânz, adică din care se trezește de tot de tot fresh :D. Ce scriu aici sună atât de penibil de parcă ar fi dintr-o comedie neamericană, adică de plâns, nu de râs :D. Încep să mă gândesc că m-a blestemat madam expertă în somn, pe care mă enervam cum sfătuiește mamele inepții din astea să nu își lase bebelușii să adoarmă afară la plimbare. Când toți bebelușii adoră să doarmă afară mie aceste idei mi se păreau o pedeapsă pentru noua mamă, să stea închisă stresată în casă, când s-ar putea relaxa plimbând un copil adormit. Bine, e puțin diferit faptul că ea le impunea, pe când noi ne-am ghidat după reacțiile lui David... Dar tot cred că m-a blestemat și acum jubilează :)).

- Dar revenind la înot, David nu stă fără mine cu nimeni în afara tatălui lui, acum la 3 ani (până acum nici cu el). Dar nici cu taică-său nu oricând și nu previzibil. De aceea când ar trebui să merg cu Alex la vreo activitate cu părinții la grădiniță suntem toți stresați că nu știm până în ultimul minut dacă voi putea pleca sau dacă va trebui să mă înlocuiască tatăl lui. Niciodată nu pot promite cuiva că voi putea merge undeva, nu pot merge nici măcar la sediul firmei decât poate o dată la vreo 2 luni, dar niciodată planificat, să știu cu câteva ore înainte că voi putea...


- Nu doarme nici acum somnul de prânz altfel decât la mine în brațe. Eu, știind că Alex a trecut singur peste faza asta înainte de un an, și după ce îl adormeam puteam să-l pun jos undeva, aștept să îi treacă și lui David singur :D. Nu de alta, dar dacă am încercat să-l pun pe canapea lângă mine în orice fază a somnului s-a trezit și, logic, au urmat ore întregi de isterie. Mie mi-e drag în brațe și sunt obișnuită să nu pot face nimic când doarme un copil pentru că Alex era sensibil la zgomote și nu aș fi putut găti sau spăla vase sau face ordine, pentru că auzea și tastele de la laptop din altă cameră cu ușa închisă și se trezea. Însă începe să mi se înțepenească fundul și să resimt sedentarismul, mai ales că nu fac kilometri zilnic la plimbare cum făceam cu Alex :D.

- Nici dimineața nu îl pot lăsa în pat așa cum făceam cu Alex când deja crescuse și dormea normal. Nu pot să mă ridic de lângă el să îl duc pe Alex la grădi sau să îmi dau vreo întâlnire cu cineva, să rezolv ceva, să răspund la un telefon. În primul rând pentru că spre dimineață suge cel mai des, și în al doilea rând pentru că dacă nu mă vede lângă el când se trezește sau când vrea să sugă e sfârșitul lumii.

(Mă gândeam acum când scriam că poate dacă citesc aici unele mame cu care am ratat întâlniri în oraș în ultimii 3 ani, poate vor vedea că nu a fost din rea intenție. Bine, toate astea plus faptul că noi ”lucrăm” în schimb de noapte și deci ne trezim foarte târziu. Nu zic la ce oră se culcă pentru că îmi urc în cap poliția importanței rutinei impuse cu forța. Just so you know, rutină indusă drăguț tried and failed. Nu, nu dețineți Sfantul Graal, ”tehnica” voastră blândă a funcționat pentru că cel mic a vrut-o de fapt.)


- Apropo de asta, are angoasă față de străini. Știți, faza care se spune că o au pentru scurt timp pe la un an? Și să nu cumva să îi forțăm atunci să intre un străin în zona lor sigură? David o are din ce în ce mai accentuată. Nu numai că urlă dacă vede pe cineva care nu e din familie venind la noi în casă/curte (chiar dacă e cineva cunoscut), dar și la cei din familie urlă dacă vin acasă după ce au lipsit câteva zile. În afara casei dacă se uită la el cineva sau dacă intră cineva în vorbă cu el se iscă un adevărat circ. Și Alex era speriat de lume străină pe la 1 an, dar doar dacă nu era în brațele mele. Dacă îl luam în brațe, putea să se întâmple orice nenorocire în jurul nostru, el se simțea în siguranță. Lui David din contră, nu îi inspir deloc siguranță, motiv pentru care când chiar mergem și noi la o nuntă vrea cu taică-său.

Și dacă vorbesc de nunți, are anxietate față de spații închise și față de locuri străine în general. De aceea mergem rar în concedii, pentru că ne-am săturat ca în fiecare seară să plângă, când era mic fără cuvinte, acum cu ”vreau în casa mea de la Baia Mare, vreau în camera mea, vreau în patul meu”. Să se sperie când intră undeva, să se agațe de taică-său și într-un final, când nu mai poate, să plângă că vrea afară și acasă. În 2014 s-a căsătorit fratele meu și David de-abia a acceptat să stea în holul restaurantului, în sală în niciun caz. De atunci, când suntem invitați la nunți în locuri în care nu se poate sta în afara sălii (cort de nuntă noaptea, fără hol, fără a avea unde sta afară), știm că vom sta puțin.

Și de fapt ratăm multe nunți și ieșiri din cauza răcelilor lor foarte dese. Alex când e răcit, de mic vrea să fie doar ținut în brațe, să stea liniștit să se refacă. Bine, faza cu brațele nu ne mai iese cât vrem noi, pentru că deși David nu e afectuos, devine isteric dacă îi ofer lui Alex afecțiunea de care are nevoie, așa că mă împart cum pot între ei în așa fel încât creierul meu să facă și pauze de liniște între isterii, îmi pare rău, nu pot duce multe. Însă David când e răcit... vai... Plânge și se vaită la orice muc de parcă e sfârșitul lumii, și de aceea și pe mine a ajuns să mă sperie orice semn de răceală la el... Vrea să-l plimb continuu pentru că nu poate respira bine altfel, ore întregi, toată ziua și toată noaptea, și doar așa se mai oprește uneori din mârâieli și plânsete. Când știi că dacă va răci urmează o săptămână de plânsete și de somn de maxim 1-2 ore din 24, în fund, pe canapea, cu el în brațe, în reprize de 5-10-15 minute o dată, da, normal că mă speriu când cineva cu copii răciți vine să se întâlnească cu noi, mulțumesc că mă considerați nebună. Când îți mai amintești și trauma spitalizării de la vârsta de o lună, când copilul nu părea răcit (nu muci, nu tuse, nu febră, doar un ușor fornăit când respira) și totuși când ai mers cu el la spital pentru că brusc de două ore părea prea somnoros,  ai aflat că e în insuficiență respiratorie, da, poți deveni paranoic în legătură cu bolile. Pentru că nu mai ai încredere în tine că îți vei da seama dacă e ceva grav, și mai ales pentru că nu vrei să ajungi iar acolo să retrăiești coșmarul și în plus să îi distrugi sănătatea cu medicamente (detalii în postarea viitoare). Nu, imunitatea nu se creează cu super-bolile acestea cu care bieții copii ajung internați și înfundați de medicamente. Nu îl țin sub clopot de sticlă, îl las să mănânce pământ dacă vrea :D, însă ”pe vremea mea” nu erau astfel de răceli grave. Un muc, cel mult o febră. Eu am tușit prima dată doar când m-am apucat de fumat, nu am fost niciodată spitalizată până la 19 ani când mi s-a părut cool să îmi scot apendicele. De la școală am lipsit prima dată din cauze medicale când eram liceeană, pentru că așa am preferat :D, dar nu am fost niciodată bolnavă la grădiniță sau la creșă sau în școala generală să trebuiască să stau acasă, și niciunul dintre colegii mei nu erau bolnavi. Acum pneumonii, laringite, bronșite, bronșiolite, antibiotice, cortizoane peste cortizoane, perfuzii, internări... de unde iei alte boli într-un cerc vicios ce nu se mai termină...

(Am văzut și zilele acestea share-uit ceva status cum că cei mici se îmbolnăvesc din cauza anxietății părinților. Cei care au luxul să afirme asta nu își dau seama că și noi, părinții anxioși în prezent, am fost cândva părinți relaxați și am devenit anxioși doar în urma experiențelor mai grele. Sunt mamă din 2009, dar sunt anxioasă în legătură cu bolile doar de la o laringită groaznică din toamna 2013, un coșmar, care a avut loc chiar dacă eu eram relaxată! E atât de ușor să judeci când nu treci printr-o experiență, știu și din postura de om care judecă (și încerc mereu să mă opresc, să gândesc, să empatizez), și din postura de om criticat. Eh, de aș avea câte un leu pentru fiecare ironie, critică și sprânceană ridicată pentru mâncatul meu sănătos, pentru refuzul zahărului, pentru faptul că nu prăjesc pe teflon și multe altele... aș fi un om bogat. Oamenii aceștia genetic norocoși și sănătoși nu își dau seama că alții trebuie să facă eforturi pentru a nu avea 90 de kilograme și pentru a putea avea copii. Ah, cu kilogramele mi-am amintit câtă lume îmi bătea apropouri ce pot mânca atâta de sunt așa plinuță... când eu mâncam de maxim 700 de calorii pe zi doar mâncare dietetică și naturală (știu, atotștiutorii  vor spune că problema era tocmai lipsa caloriilor, I heard them all, ei bine eu dacă mâncam mai multe calorii tot mâncare reală naturală mă îngrășam mai vertiginos, vă rog eu bazați-vă pe mine când vă spun că nu știți cum e să ai hipotiroidism), făceam sală o oră, înot o oră, mers pe jos 12 km pe zi, ca să frânez îngrășarea, să pun doar 1 kg pe lună, nu 10. Câtă lume mă întreba dacă nu pot renunța la chipsuri și ciocolată ca să îmi treacă acneea, când eu nu mai mâncasem ciocolată sau chipsuri sau orice alte junkuri de ani de zile. E foarte ușor să judeci... Și e plină lumea de părinți perfecți care se bat cu pumnul în piept că ei au făcut ceva anume pentru ca cel mic să nu plângă, să nu aibă colici, să fie deștept, cuminte, sănătos, vesel, înțelegător. Dacă vorbește de la un an, e datorită lor că i-au citit mult, deci noi restul părinților am fi niște delăsători care ne uităm la telenovele. Dacă umblă precoce e datorită lor, dacă renunță la scutece repede e meritul lor. )

- Apropo de citit, Alex mă lăsa să îi citesc (haha și tot a vorbit doar pe la 2 ani și un pic). Mult, mult de tot. Atunci credeam că înțelege tot, dar acum nu mai sunt atât de sigură. Când a început să vorbească, și-a luat niște cărți pe care nu le mai citisem de câteva luni și a început să le recite, dând pagina ca și cum le-ar citi, fix când trebuia. David nu a suportat niciodată să-i citesc și nu mă prea lasă nici să-i citesc lui Alex. Când era mic plângea rău dacă mă auzea citind. Acum mă întrerupe din 10 în 10 secunde când îi citesc lui Alex o carte potrivită vârstei lui David (în speranța că l-am atrage), iar după maxim 3 minute urlă să terminăm. Rupe orice carte găsește, iar dacă părțile cartonate nu le poate rupe o aruncă cu putere. 

- Din când în când încerc să îl mai scot din zona de confort: ”David, vrei să mergem azi la bibliotecă cu bunicul și cu Alex?”. ”Nuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!” nervos. Dacă încerc să îi prezint situația tentant, se enervează iar. După ce pleacă bunicul cu Alex, brusc decide ori că vrea și el, ori să nu mai meargă nici Alex. Când află că au plecat și că nu avem mașină să mergem și noi, crize de isterie. Nu suportă să intre în taxiuri, urlă din cauza mașinii noi și a omului necunoscut. Învățătura mea: mai bine îl las în zona de confort și nu îi prezint astfel de oportunități, îl las doar pe Alex să meargă unde vrea decât să trecem prin astfel de momente de isterii.

- Totuși e fermecător, va cuceri multe femei, îl văd genul care reușește să sucească mințile femeilor, să se lase înșelate și folosite doar pentru că uneori le bagă Musiu în seamă. E scorpion... Din când în când ne permite să îl pupăm și să îl îmbrățișăm și ne dă de înțeles că face asta din mărinimia lui pentru noi, supușii lui. Ca un motan, am mai spus-o. Iar Alex se topește de plăcere de câte ori îl îmbrățișăm sau îl pupăm și ar fi cel mai fericit s-o facem mai des. Ca un cățel :). Deci unul vrea să fie iubit, dar nu îmi dă timp de iubit unul care de fapt nu vrea să fie iubit ci numai să ne țină în șah :D. 





(Știu, am putea fi dați în public drept un exemplu de parenting ”așa nu”, și după această postare nimeni nu va mai lua în considerare părerile mele de parenting, nu de alta dar uite ce rezultate avem :), repet, voi scrie în altă postare care cred eu că sunt cauzele acestor manifestări. De ce scriu totuși public despre niște situații care pot fi considerate niște ratări de creștere a copilului? Pentru că știu multe mame care își cresc copiii foarte frumos și totuși aceștia sunt așa, asemănători cu David. Unele au suficientă încredere în ele și în copii să știe că au făcut tot ce puteau mai bine și că poate altfel rezultatul ar fi fost mai dezastruos. Altele au copii suficient de mari încât să fi aflat singure că într-un final rezultatul a devenit frumos: copii curioși și ambițioși, încăpățânați în sensul bun, foarte inteligenți, poate cu mai puțină empatie și altruism, dar copii care nu pot fi distruși de lumea în care trăim, copii care nu urmează ca oile anturajul în dependențe nocive, copii cărora nu le pasă de părerea celor din jur și nu se schimbă deci pentru a le face pe plac altora, nu își încalcă principiile și personalitatea ca să fie conformi unor norme. Și mai cunosc și mame cu copii mici la fel ca David, care nu au în preajmă mame care să le încurajeze. Care nu au alți copii ”model”, cum îl am eu pe Alex, și deci care dau vina pe ele pentru dificultatea celui mic. Care nu au în jur prietene cu astfel de experiențe, cum am eu, care să le mai liniștească. Pentru ele scriu, ca să nu se simtă singure și să nu se învinovățească, atunci când în jur văd poate doar copii minunați, liniștiți, ascultători, deștepți, etc. )



- Dar, cum am zis la începutul postării, amintirile care m-au făcut să compar tot anul sunt legate de sarcină. Cât de mare îl consideram pe Alex când eram gravidă cu David, și totuși cât de mic mi se pare David acum... Cât de multe înțelegea Alex despre sarcină, despre naștere... Cum a dormit fără probleme prima noapte fără mine când am rămas cu David în maternitate... El pe care îl considera toată lumea prea mămos... Cât a suferit Alex când a avut David o lună și m-am internat în spital cu el cu pneumonie o săptămână! (Mi se face stomacul ghem de câte ori îmi amintesc momentul când ni s-a spus că trebuie să ne internăm, eram toți 4 în acel cabinet, am simțit că mă prăbușesc pentru suferința amândurora...) Fără urlete, fără crize, doar cu o mare suferință, atât de mare încât nici nu putea vorbi cu mine la telefon, i se făcea prea dor. Plângea în brațele bunicii, dar nu istericale, suferință pură și dor... Mult dor.... Cum ar fi David peste o lună să lipsesc o săptămână de acasă???




Cum puteam atunci (și de atunci încoace) să-l consider pe Alex mare?


 
- După internare David a plâns mult, multe luni, în fiecare seară plângea minim 3 ore continuu isteric, iar eu mă închideam în altă cameră cu el, să-l plimb în altă parte, să nu înnebunească Alex de așa ”fond sonor”. Venea și punea mânuța de dor pe geamul ușii de la cameră. Cum ar fi David peste o lună să treacă prin așa ceva? Ce istericale ar face că țin în brațe pe altcineva? Cât ar urla? O oră? Două? Ar ceda într-un final? Cred că mai degrabă l-aș lua în brațe să plângem toți 3 împreună. El ar continua să plângă și luat în brațe, sunt sigură, pentru că singura soluție acceptată ar fi ca el să fie singurul ținut în brațe.

- După naștere Alex a înțeles că eu nu îl mai pot culca (pentru că David nu stătea în brațele nimănui altcuiva și nu stătea nici pe pat). Fără supărare. Când puteam, dacă să zicem că David dormea dus în wrap și îndrăzneam să mă așez lângă Alex, se bucura, da. Dar avea totală încredere în mine că nu îl mint când îi spun că nu pot, și asta pentru că niciodată nu l-am mințit. Mereu mi-am forțat toate limitele pentru că nu aș fi putut minți că nu pot când vedeam că de fapt pot. Niciodată nu i-am spus că nu pot ceva doar în ideea că trebuie să-l dezvăț de un obicei pentru că nu voi putea în viitor. Toată lumea îmi spunea din timpul sarcinii să nu-l mai ridic în brațe că spre final sau după naștere n-o să pot. Cum să-l mint că nu pot când pot? De aceea după naștere când i-am zis că nu-l pot adormi, m-a crezut, a înțeles, și a adormit cu tatăl lui. A ajuns deci să adoarmă cu oricare din persoanele cele mai dragi lui: eu, tatăl lui sau bunica lui... fără să îi fi forțat cumva această dezvoltare. Uneori mama mea nu era acasă să îl culce de prânz. Și atunci se punea în pat și eu mă plimbam cu David pe lângă patul lui pe fundalul unui cd cu povești. De cele mai multe ori David făcea gălăgie și ieșeam din cameră înainte ca Alex să adoarmă, mă saluta și îmi spunea că nu e nicio problemă, că va adormi cu povestea și că pentru el e suficient să știe că sunt în camera alăturată. Să-l văd pe David făcând și spunând asta??? Nici într-un milion de ani. Nu e doar o chestiune de dezvoltare, ci și de personalitate. 

Apropo de asta, oscilez uneori între ”dacă e așa greu sigur e aproape de final, de un salt mare”, ca faza de tranziție dinainte de expulzie, ca tantrumurile de la 2 ani dinainte de a-și da drumul la vorbă. Însă nu cred că la el va trece de tot, doar va fi altfel, în loc de toddler-ul nervos va fi adolescentul ce se va impune fără să asculte de părinți și fără să vrea să le facă pe plac colegilor.

 
S-a pus acuma seara cu capul în palmele mele și l-am mângâiat, se întâmplă atât de rar... Și în fiecare secundă eram stresată să nu se ridice, cum face de obicei, după o clipă, să nu fac ceva care să nu-i placă, aș vrea să ne iubim mai des... Mi-am dat seama că Alex ar fi stat exact cât am fi vrut amândoi și s-ar fi făcut treptat trecerea, cumva din partea amândurora, la terminarea momentului de iubire. Cu David e totul atât de imprevizibil... Cuvântul imprevizibil îl caracterizează perfect, pentru că niciodată nu știu cum va reacționa într-o situație, niciodată nu reacționează la fel în două situații identice, niciodată nu ne putem face planuri pentru că brusc se schimbă tot. 
 
 
Am noroc cu Alex că îl am drept exemplu când mă simt o mamă ratată cu David, că de îl aveam doar pe David... Pare că mă las dominată și că am devenit un părinte permisiv, dar e o graniță atât de fină între dominare și faptul că nu e vina lui dacă acestea sunt manifestări ale unei suferințe și ale unor frustrări și eu aleg să îl ajut să nu sufere atât. Și atâta timp cât dacă aș încerca să îl ”educ” să avem o viață normală coșmarul ar deveni mai crunt și isteria generală mai acaparatoare, deciziile mele de moment (luate pe fond de oboseală crâncenă) au fost de a-mi alege bătăliile și a mai elimina din motivele de isterie și de a renunța deci la ”educare”. Poate pe termen lung e o decizie greșită, dar asta mi-a dictat instinctul acum, aș fi fost artificială să impun niște tehnici seci citite prin ceva cărți care peste ani s-ar putea dovedi false. 
 
 
Deci dacă vă simțiți părinți ratați sau dacă vă simțiți părinți perfecți, cel mai bun remediu este să mai faceți un copil. Poate nu mai nimeriți pe unul dificil, respectiv easy-going, ca primul/primii. Încă un copil e remediul ideal ca să nu credeți că e vina voastră cum a ajuns copilul încăpățânat și isteric sau ca să nu credeți că e meritul vostru cât e de Montessorian/Waldorfian și de liniștit și deschis la activități, socializare, independență, învățare, iubire, înțelegere, etc.

Nu cred că David se va enerva când va citi peste ani această postare, pentru că el e mândru să fie dificil, nu vrea să facă nimănui pe plac. Și când mă gândesc la relația dintre ei doi, despre care voi vorbi când se va contura mai bine, eu sper să se completeze reciproc.


Sau poate tiroida mea îl dereglează sau poate tiroida mea care a scos o astfel de postare aiurea mă face să văd greutăți când acestea sunt normalitățile oricărei mame? Eu doar mă plâng mai mult? Simt că toamna și iarna sunt psihic și fizic la pământ din cauza tiroidei, brain fog scrie pe fruntea mea, nu reușesc să rezolv nimic, nu sunt bună de nimic. Păcat că fix acum am simțit nevoia să nu las ”aniversarea” să treacă :).

Toate astea m-au făcut să reconsider modul în care cred că e ideal să fie crescuți copiii, adică cu respect și iubire? Nu, sunt sigură că îndeplinindu-i nevoile l-am ajutat să nu fie și mai irascibil. Nu putem compara copiii între ei, putem doar gândi impactul unor acțiuni sau a lipsei lor asupra fiecărui copil în parte. Că veți alege să mă desconsiderați după această postare pentru că s-ar părea că nu pot ”disciplina” un copil, e treaba voastră, eu consider că am făcut cele mai bune alegeri la care mă puteam gândi și pe care le puteam face în fiecare moment în care am putut alege și că în fiecare moment pentru mine era important să diminuez suferințe. Ale lui David, ale lui Alex, și uneori și ale mele.



De când scriu această postare, de câteva zile, eram sigură că n-o s-o public. Pentru că am mai mult de pierdut decât micul ajutor pe care îl dau poate altor mame în situație asemănătoare, de a ști că nu-s singure. Dau detalii intime despre copii, mă dezbrac în public despre greutățile pe care le întâmpin, când ”în public” am întâlnit atât de des batjocură și scuipat. Bine, asta dacă a avut cineva răbdare să citească o postare atât de lungă și nestructurată :D. Însă aseară, în 3 decembrie seara, am primit un ”semn” și eu îmi cam ascult intuiția.

Priviți această poză:



David a vrut acuma seara să facem aceste puzzle-uri. Mi-au dat lacrimile. Pentru că ultima dată când le-am făcut a fost în 9 noiembrie 2012 seara, noaptea de fapt. Cu Alex. La Oradea într-o cameră roșie. Alex insista să facem puzzle-urile acestea deși era târziu, taică-său dormea de câteva ore. Eu știam că nu mai am mult până nasc, probabil simțea și Alex că sunt ultimele clipe în care mă are doar pentru el. În 10 noiembrie dimineața la 6 se năștea David. Deci să știu că ultima dată când am făcut aceste puzzle-uri a fost când Alex avea 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile), și că acum David le-a cerut pentru prima dată exact în seara când are 3 ani și aproape o lună (fără 7 zile!) mi-a dat fiori. Nu doar emoțiile amintirii, ci și semnificația momentului. După ce am scris o postare în care se poate crede că îl hulesc pe David (deși nu simt c-o fac, îl ador, îl iubesc mai pasional decât iubirea liniștită pe care o simt pentru Alex), eu consider acum că a trebuit să simt că totuși în final sunt asemănători. Diferiți dar la fel de minunați. Am primit un semn că într-un anumit moment al vieții lor au vrut același lucru. Vor același lucru mereu. Iubire.


joi, 22 octombrie 2015

Știri


Am multe griji pe cap, inclusiv o febră supărăcioasă la cel mic, dar tot îmi vine să împărtășesc cu voi o sumedenie de știri, și mă enervez că sigur le pierd șirul dacă nu le scriu.  Am impresia că toamna se numără studiile :).

1. O toxină din lacul de unghii rămâne în organismul nostru după folosire și ne dereglează hormonal, scăzându-ne chiar și șansele de a rămâne însărcinate, conform unui studiu publicat în 19 octombrie.

2. Un studiu prezentat în octombrie la întâlnirea anuală a Societății de Neuroștiințe din Chigaco a demonstrat că laptele matern influențează prin hormonii conținuți comportamentul copilului chiar și după întărcare.

3. Un nou studiu din octombrie 2015 a demonstrat că doar una din 5 mame cărora li s-a spus că au în uter un bebeluș mare chiar a născut un bebeluș mare. Partea proastă e că tuturor femeilor cărora li se spune că au bebeluș prea mare li se aplică tot felul de intervenții, de la inducerea prematură a nașterii până la cezariană, chiar dacă nu e nevoie, și chiar dacă nu ar fi nevoie de fapt nici dacă ar fi vorba de macrozomie.

4. În BJOG - revistă internațională de obsetrică și ginecologie, numărul din octombrie a apărut un articol care demonstrează că riscurile inducerii nașterii cu oxitocină sunt mai mari decât beneficiile, concluzionând că oxitocina sintetică nu ar trebui folosită pentru inducerea nașterilor.

5. Tot în octombrie 2015 a apărut un studiu în revista Birth care afirmă că există o puternică relație inversă între durata și cantitatea de epidurală primită și cantitatea de oxitocină sintetică primită cu probabilitatea ca bebelușul să sugă în prima oră după o naștere vaginală, chiar dacă vorbim de copii care au fost puși piele pe piele pe mamă imediat după naștere și în toată această primă oră! Dacă bebelușii sunt duși la neonatologie e clar, bănuiesc, care sunt probabilitățile să sugă.

5'. Asta după ce, probabil știți, în august s-a publicat un mega-studiu care a demonstrat iar (zic iar pentru că eu și în 2009, și în 2012 am dat peste astfel de informații când mă pregăteam de nașteri, deci nu sunt noi, doar demonstrate iar și iar) că intervențiile la naștere (epidurale, metodele de inducere, calmantele de durere) influențează foarte mult alăptarea și depresia post-natală.

6. Corticosteroizii primiți de copii în primii doi ani de viață le opresc creșterea în înălțime mai târziu în viață, spune un studiu publicat în la începutul lunii octombrie. Copiii care au astm măcar au parte și de avantaje, dar pe mine personal mă sperie faptul că (cel puțin în orașul nostru) e modă ca medicii să le recomande corticosteroizi copiilor la orice răceală.

7. În septembrie s-a descoperit o legătură între leucemia bovină și cancerul mamar al femeilor consumatoare de lapte.

8. La final de septembrie a apărut un studiu suedez care a demonstrat că produsele de orez conțin un nivel mult prea mare de arsenic, concluzionând că un copil sub 6 ani nu ar avea voie să consume orez expandat, gen rondele de orez, pufarine, ...

9. Un studiu scandinav din octombrie 2015 a descoperit că femeile însărcinate care primesc plombe de amalgam în primul trimestru de sarcină au probabilitate mai mare să nască bebeluși cu probleme de boltă palatină. Poate vi se pare neimportant și puțin probabil, dar în condițiile în care deja din ce în ce mai mulți copii se nasc cu fren lingual scurt (scăzând șansele alăptării fără ca mama să știe ce și de ce s-a întâmplat), mie astfel de studii îmi trezesc interesul dacă nu cumva și alte surse de mercur le afectează bebelușilor anatomia gurii.

10. Tot în octombrie australienii au demonstrat că nu există nicio legătură între durata somnului copiilor și comportamentul lor sau alte atribute din dezvoltare. Asta așa, că oricum oamenii de știință australieni sunt hotărâți să demonstreze că motivele pentru care se face sleep training sunt mincinoase. Și se pare că au dreptate. Durata somnului copiilor nu are nicio legătură cu dezvoltarea lor și normalul variază mult de la copil la copil, normalul și-l face fiecare copil, că doar nu suntem o specie auto-destructivă să ne facem rău singuri.

11. În august a apărut un studiu care a demonstrat că săptămâna de școală de 4 zile în loc de 5 ar avea mai mare succes din punct de vedere academic, copiii ar învăța mai ușor, mai bine, mai mult.

12. Un studiu din septembrie a arătat că sunt mai întâlnite cariile la copiii ai căror mame au suferit stres cronic. Însă în descriere mai găsim și că aceste mame stresate nu și-au alăptat copiii, deci poate stresul influențează și indirect prin deciziile luate. Dintre copiii cu carii analizați, 62.9% nu fuseseră deloc alăptați, iar 37.1% fuseseră alăptați într-o anumită măsură.

13. De ce sunt brusc atâția copii sensibili la gluten? Nu, nu e un moft, în octombrie a apărut un studiu care a demonstrat că un microbiom dereglat de antibiotice reacționează foarte puternic la gluten.

14. Un studiu din septembrie a demonstrat că există o legătură între un microbiom dereglat, deci prea puține bacterii bune în intestin, cu astmul bebelușilor.

15. Acum, în octombrie, oamenii de știință argentinieni au descoperit glyphosate (insecticidul Roundup al Monsanto) în 85% dintre tampoanele interne analizate, inclusiv în marele brand o.b.. Glyphosate este cancerigen, deci dacă aveați în plan să-l evitați, mare grijă cu tampoanele menstruale, poate ar fi bine să alegeți altă variantă pentru menstruație. Pe mine ce m-a deranjat mai tare, din moment ce nu folosesc tampoane din comerț, a fost faptul că au găsit glyphosate și în majoritatea produselor medicale din bumbac, gen vată sterilă, pansamente, etc. 

16. Un studiu mai ”vechi”, din mai 2015, a demonstrat că 90 de minute de mers pe jos în natură sunt eficiente  în vindecarea depresiei. Și, spre deosebire de medicamente, nu există efecte adverse.

17. După cum am scris și în postările anterioare referitoare la sleep training, în iulie a apărut un studiu care a demonstrat că părinții nu estimează corect nivelul de fericire al propriilor copii.

18. Un studiu din august 2015 făcut pe un grup de supraviețuitori ai Holocaustului a demonstrat că trauma se transmite genetic urmașilor printr-un mecanism numit moștenire epigenetică.

19. În august CDC-ul american a sfătuit școlile să înceapă programul mai târziu, după ce cercetătorii lor au tras concluzia, studiind 9000 de copii de vârste diferite, că atunci când școala nu începe atât de devreme copiii învață mai ușor și mai bine.

20. În octombrie a fost publicat un studiu care a demonstrat că dacă încep mai târziu (ca vârstă) grădinița și școala, copiii sunt mai atenți și mai dispuși să învețe chiar și la vârsta de 11 ani, adică beneficiile se întind pe o perioadă de minim câțiva ani.

21. În august 2015 în revista Cancer a apărut un studiu care a demonstrat o puternică legătură între limfomul non-hodgkin și virusul simian 40. Unde se găsește virusul acesta vă las pe voi să căutați...

22. În august 2015 în renumita revistă JAMA Pediatrics a apărut un studiu care a demonstrat riscurile foarte mari ale vaccinării la bebelușii cu greutate foarte mică.

23. Tot luna aceasta, o pastă de dinți ecologică invenție românească a primit aurul la Salonul de Inventică de la Varșovia.

24. Un studiu publicat în septembrie în revista Science arată că copiii care au contact cu pământul și murdăria, în special la ferme de vaci :D, au șanse mari să nu aibă astm sau alergii. Nici aceasta nu e o informație nouă, eu sigur o aveam în 2009 când am născut, mereu mi s-a părut normal să-l las pe Alex sa umble în patru labe pe pământ și mi s-au părut nocive șervețelele sau alte soluții antibacteriene, care, se știe, predispun la alergii, astm și în plus creează bacterii rezistente la antibiotice și pentru noi, cei care nu folosim antibacteriene, mulțumim...

25. De câte ori intru într-o piscină sau într-o mare împreună cu persoane ”cremuite” văd pelicula de pe apă și mi-e groază că toxinele acelea intră astfel și în organismele copiilor mei. Îmi era milă și de pești, mai ales în Grecia unde vedeam efectiv peștii printre picioarele noastre. Acum în octombrie a fost publicat un studiu despre Oxybenzone, cea mai întâlnită substanță din loțiunile de protecție solară neorganice, în care s-a constatat că oxybenzone din cremele folosite de înotători omoară coralii sau îi deformează, deteriorându-le ADN-ul și dereglându-le sistemele endocrine. E cam clar cât sunt de sănătoase aceste loțiuni și pentru cei care le folosesc.

26. Un studiu din 19 octombrie a demonstrat încă un mod prin care flora intestinală ajută la o imunitate corespunzătoare a organismului. Se pare că flora intestinală reglează nivelul antioxidantului principal al organismului, glutathione, care luptă cu o mulțime de boli. Deja se presupune că acest studiu va determina noi game de probiotice și o mai bună înțelegere a proceselor metabolice din spatele bolilor cronice, cum ar fi diabetul de tipul 2.

27. Ieri a fost votată în sfârșit legea care reglementează marketingul substituenților de lapte matern. După 4 ani în care nu mai credeam că ar putea fi votată, în țara noastră coruptă. În 2013 când tărăgănau ședințele pe tema aceasta pentru motive puerile, mă adresasem și eu unei doamne într-o postare. Le felicit din tot sufletul pentru efortul neobosit pe doamnele care au luptat pentru această lege. Eu știu de Mihaela Nadia Sandu, Irina Popescu, Alexandra Dinca, Aniela Petreanu, dar în mod cert sunt și altele. Jos pălăria. 

28. Alex cel din titlul blogului a împlinit 6 ani în această lună. Nu vă voi vorbi acum de cea mai tare petrecere pe care a avut-o :D, deși sper să fac o serie de postări ca cele de la 4 ani, cu petrecerea piraților. Voi copia însă statusul meu de pe Facebook din primele ore ale nopții, când a început ziua lui:

”În urmă cu 6 ani încă nu aveam niciun semn de travaliu. Însă la 6:40 dimineața a apărut în această lume cel mai minunat și mai altruist și mai iubitor și mai înțelegător și mai înțelept OM pe care îl cunosc eu. 

Nu știu cu cine seamănă, nu știu ce îi rezervă viitorul, pentru că lumea nu e așa bună cum crede el. Însă între timp mă simt binecuvântată să îl am lângă mine, să-l pot iubi și admira și să pot învăța atâtea zi de zi de la el, Alex cel luminos. Cel care în 16 octombrie 2009 a adus și soarele la propriu pe cer, după lungi zile ploioase, și Soarele în viața mea.”


Editez (22 oct.2015 ora 23:48)

29. să adaug un nou studiu citit chiar acum, publicat luna aceasta în revista Pediatrics, care afirmă că niciun pic de alcool nu e sigur în sarcină și orice cantitate mică poate avea efecte majore asupra dezvoltării fătului.


Editez (24 oct. 2015)

30. să adaug un studiu al mai multor studii (peer-review), 17 studii mai exact, care urmează să fie publicat în Acta Paedriatica, și care a demonstrat încă o dată că laptele formula scade IQ-ul copiilor, cu 3.44 puncte în medie.


Editez (25 oct. 2015)
 Voi continua să editez dacă aceste studii nu se mai opresc puțin :D

31. Mindfulness-ul te ajută să nu ai grăsime abdominală și în general să ai o greutate normală. Mindfulness e capacitatea de a te analiza, de a-ți cunoaște sentimentele și gândurile care te determină să acționezi în modul în care acționezi, de a fi conștient de gândurile și sentimentele din acel moment. Studiul e din 19 octombrie, de aceea intră în listă :).


Editez (26 oct 2015)

32. Maimuțoii mai gălăgioși au testicule mai mici și deci spermatozoizi mai puțini. Zice un studiu publicat la mijlocul lunii octombrie :D.


Editez (26 oct 2015)

33. Oamenii de știință au constatat cât de mult s-ar rări valurile de boli contagioase dacă s-ar da concediu de boală plătit. Studiul e din septembrie 2015. Eu nu pot să nu mă întreb cum s-ar aplica acest studiu la grădinițele noastre...


Editez (28 oct 2015)

34. Uitasem să scriu despre raportul OMS cu carnea cancerigenă. Nu am mai văzut așa salturi de pe scaune de ... niciodată de fapt :))). Câte reacții nervoase... Nu ma înțelegeți greșit, și copiii mei mănâncă carne roșie, dar tot mi s-a părut foarte haios/ciudat să citesc atâta indignare. Poate ar trebui în schimb să ne gândim de ce brusc carnea roșie ar fi potențial cancerigenă în loc să etichetăm (tabăra WHO) sau să aruncăm cu pietre (bucătari, bloggeri culinari, nutriționiști sau pur și simplu gurmanzi). Probabil modul în care se cresc acele animale are legătură? Hrana lor? Antibioticele pe care le iau implicit, zilnic, de la naștere, și care reprezintă, de exemplu în SUA 80% din consumul național de antibiotice? Modul crud în care le creștem și le omorâm (vezi filmul Earthlings)? Modificările genetice? Decât să spunem ba că e natural să mâncăm carne roșie, ba că aceasta e cancerigenă, oare nu ar fi mai bine să vedem de ce brusc ar fi cancerigenă? E natural să mâncăm carne roșie, dar aceasta de acum nu e doar carne. Nu ar fi mai bine să promovăm creșterea naturală a animalelor?


Editez (28 oct 2015)

35. Stresul în sarcină e legat de probleme de sănătate mentală chiar și la nepoți... Vă dau link la un articol despre studiu, că din studiul cu șoarecii depresivi eu nu am înțeles nimic. Cercetarea de fapt durează mult, un articol a apărut în august 2015, iar altele vor fi publicate în noiembrie și decembrie. Mi s-a părut haios să văd că  vă prezint un studiu atât de recent, din decembrie 2015 :).


Editez (28 oct 2015)

36. Dacă cei mici petrec mai mult timp afară au risc mai scăzut să fie miopi, spune un studiu din septembrie 2015 publicat în JAMA.


Editez (30 oct 2015)
 
37. Copiii cărora li se citește au activate mai multe zone din creier responsabile cu învățarea limbajului, spune un studiu din august 2015.


Editez, ca să nu pierd valul de studii, deși nu-mi arde acum deloc de asta... (3 nov 2015)

38. Copiii sunt mai calmi la auzul cântecelor decât al vorbirii spune un studiu canadian din 22 septembrie 2015.


Editez (5 nov 2015)

39. Nivelul testosteronului tatălui atunci când copilul lui e supărat poate prevesti modul în care va reacționa la această supărare, spune un studiu de la finalul lunii octombrie 2015. Da, nu e prima dată când se demonstrează că un nivel mai scăzut de testosteron face ca tații să fie mai empatici. Dar acum s-a demonstrat într-un fel și faptul că hormonii taților variază în funcție de copil și de altele (de sexul copilului, de relația cu mama,...)

40. În 2 noiembrie niște oameni de știință suedezi și-au publicat studiul despre PCOS în Proceedings of the National Academy of Sciences. PCOS (polycystic ovary syndrome) = SOP (sindrom ovarian polichistic) în română Unele concluzii le înțeleg, cum ar fi depresia și anxietatea. Însă ceea ce nu înțeleg e modul de transmitere la urmași. Aș fi pus pariu pe ceva genetic eventual. Însă ei au făcut experimentul care demonstrează moștenirea bolii la fete și a obezității și a problemelor de insulină la băieți injectând cobailor testosteron în sarcină. Și din câte știu eu din experiența personală și din vorbele unor medici cu care am interacționat, în sarcină boala nu mai există. Nu am mai avut nici acnee în ultimul trimestru, nici chisturi pe ovare, nici probleme de insulină.

41. În 27 octombrie 2015 a fost admis pentru publicare un studiu care demonstrează că parabenii pot cauza cancer (nu era deja cunoscută treaba asta?)


Editez (5 nov 2015)

42. Bacteriile intestinale în exces pot fi vinovate de obezitate și sindrom metabolic, spune un studiu de la finalul lunii octombrie. Foarte interesant, sunt cazuri în care excesul de fibre vegetale duce la obezitate și ficat gras.

43. Un studiu din noiembrie 2015 a arătat că copiii au simțul sinelui încă de la 5 ani, la fel de puternic ca un adult. Până acum de fapt erau testați greșit când se considera că nu au, cu mijloace pe care ei nu se pricepeau să le folosească.

44. Într-un studiu publicat în octombrie 2015 s-a demonstrat că yoga și meditația reduc nevoia vizitelor medicale, adică te fac mai sănătos.

Editez (8 nov 2015)

46. Deși nu reușesc să găsesc studiul bănuiesc că e foarte recent din moment ce în toate revistele internaționale știrea a apărut azi. Ceva care cred că era știut dinainte, faptul că uleiurile vegetale rafinate de floarea soarelui și rapiță prăjite sunt foarte cancerigene și în plus distrug sănătatea mentală. Grăsimile recomandate de către cercetători pentru prăjit sunt uleiul de cocos, uleiul de măsline, untul și untura.


Editez (11 nov )

47. Între timp am mai avut o aniversare în familie :)
Redau, ca mai sus la Alex, statusul de pe Facebook:

”Uraganul familiei noastre a împlinit 3 ani în această dimineață. Mi s-a adus cu drag la cunoștință că fac discriminări dacă nu îl sărbătoresc și aici și pe el, ca pe Alex :D. Dar adevărul e că David nu vrea să fie sărbătorit. De dimineață s-a enervat de câte ori i-a spus cineva la mulți ani, a lovit telefonul când i-a făcut urări bunica de la Cluj, m-a lovit dacă am vrut să-l pup, s-a enervat de ce nu a crescut brusc mare și de ce nu are tort chiar când se trezește dimineața. Noroc că tortul și cadourile i-au fost pe plac, deci vom putea sta liniștiți până la 2:30 noaptea să ne jucăm cu ele, ca de obicei :D

Să trăiți, șefu! ”Fieca” să fiți mai sănătos și mai fericit și să ne conduceți cu mai multă înțelepciune și cu mai puțini nervi :D”


48. În septembrie 2015 a fost publicat un studiu care a demonstrat că triclosanul, componenta principală a săpunurilor antibacteriene, a soluțiilor și șervețelelor dezinfectante, nu distruge mai multe bacterii nocive decât un săpun simplu. Însă le distruge pe cele utile...  

49. Ieri, 10 noiembrie, a apărut un studiu despre managementul nașterilor premature apropiate de termen. Ideea lor e următoarea: atunci când poate să apară o naștere prematură apropiată de termen (34-36 săptămâni), se pune problema în a alege o naștere imediată ca să nu apară infecțiile sau să se mai aștepte nașterea ca să fie fătul mai dezvoltat. Concluza e că prin așteptare nu crește așa tare riscul infecțiilor, însă diferențele pentru bebelul, mai ales pentru aparatul respirator, sunt foarte mari. 


Editez (16 nov)

50. Un studiu care va fi publicat în decembrie 2015 a arătat că disbioza intestinală este un factor cheie în bolile inflamatorii ale intestinului (inclusiv boala Chron și colita ulcerativă).

51. În octombrie 2015 a fost publicat un studiu în Jurnalul Academiei Americane de Psihiatria Copilului și Adolescentului care a arătat că și variațiile mici de sensibilitate maternă în copilăria mică au efecte vizibile în dezvoltarea creierului copilului, nu doar variațiile mari, cum se știa înainte. În plus, studiul arată că are importanță mare și sensibilitatea paternă, nu doar maternă. 

52. Un studiu publicat în septembrie 2015 într-o revistă medicală de cardiologie a demonstrat că dacă vrem să reducem problemele majore de sănătate din viitor ale copilului trebuie să limităm stresul în primii lui ani de viață. Studiul e mare, a urmărit 6700 de participanți de la 7 la 42-45 de ani. Problemele de sănătate din viața adultă a participanților la studiu nu au fost deloc în legătură cu nivelul de stres al lor ca adulți, ci doar cu cel din copilărie. În linkul dat mai sus apar și sfaturi cum putem crește rezistența la stres a copilului, mai ales că de multe situații stresante nu îl putem feri. 

53. Un studiu din septembrie 2015 a demonstrat că oxitocina funcționează în același mod ca marijuana (cannabisul) în creier, eliberând neurotransmițătoare identice și acționând la fel în modificarea comportamentului social, a auto-motivației și a fericirii. Amintindu-mi cum m-am simțit în cea mai mare explozie de oxitocină din viața mea, îi înțeleg pe consumatorii de cannabis :D.

54. În octombrie a fost publicat un studiu în International Journal of Obesity, care a demonstrat că antibioticele luate în copilărie contribuie la creșterea riscului obezității. Studiul a urmărit dosarele medicale ale 163820 copii între anii 2001 și 2012. Peste 30000 de copii primisera antibiotice de cel puțin 7 ori. Aceștia erau mai grași la 15 ani decât copiii care primiseră mai puține antibiotice. Această legătură a fost cunoscută și până acum, nu degeaba dau fermierii antibiotice animalelor zi de zi, dar nu a fost demonstrată atât de clar ca în acest studiu al dosarelor medicale.

54'. În iulie 2015 fusese publicat un studiu pe aproape 10000 de copii care a demonstrat că bebelușii născuți din mame care au luat antibiotice în timpul sarcinii au risc crescut de obezitate.  

55. În octombrie a fost publicat în Mucosal Immunology un studiu care a demonstrat că în laptele matern nu există doar anticorpi și nutrienți care ajută la formarea sistemului imunitar al bebelușului, ci și bio-molecule care ajută la reducerea inflamației și la combaterea infecțiilor. Echipa de cercetare a căutat aceste bio-molecule și în laptele de vacă și în formulele de lapte praf, dar acestea nu conțin deloc bio-molecule pentru reducerea inflamației și combaterea infecțiilor. 


Editez (17 nov 2015)

56. Am descris pe blogul Kiddy un studiu apărut ieri în revista Pediatrics despre rolul laptelui matern în prevenirea retinopatiei de prematuritate


Editez (22 nov 2015)

57. Un studiu mare publicat în 10 noiembrie 2015 arată că obezitatea e în strânsă legătură cu sărăcia dar și cu un stil autoritar de parenting


Editez (24 nov 2015)

58. Un studiu publicat în 15 octombrie 2015 în revista Scientific Reports afirmă că în toate autopsiile creierului persoanelor bolnave de Alzheimer s-a găsit Candida și alte tipuri de infecții fungice.

59. La întâlnirea anuală a Societății Americane a Anesteziștilor a fost expus un studiu care a demonstrat că hipnoza conversațională (cuvintele calme) au efect mai puternic de calmare decât medicația care e dată de obicei înainte de anestezii și înainte de operații.


Editez (30 nov 2015)

60. Un studiu publicat în 12 noiembrie 2015 a arătat că cei mici petrec prea puțin timp afară cât timp sunt la grădiniță. Cică în SUA recomandările oficiale sunt de a petrece minim o oră afară în timpul grădiniței pentru că au observat că această alegere e definitorie pentru dezvoltarea copilului. Și doar 3 din 10 copii își petrec zilnic la grădiniță minim o oră afară. Îndrăznesc să afirm că la noi situația stă și mai prost.

Editez (1 dec 2015)

61. Bebelușii care au părinți orbi nu acordă atenție privirii adulților din jurul lor, ci sunt atenți la alte forme de comunicare, spune un studiu publicat in noiembrie.  

62. Antibioticele luate de mame în sarcină distrug microbiomul fătului, dereglează dezvoltarea acestuia și cresc riscul bolii inflamatorii intestinale la bebeluș, spune un studiu publicat în 25 noiembrie în PLOS ONE.



Editez (6 dec 2015)

63. Un studiu publicat în 1 decembrie în JAMA arată că bebelușii născuți prin operație cezariană au un risc crescut de a face astm.  



Editez (8 dec 2015)

64. Luna aceasta a fost publicat un nou studiu pe baza Bucharest Early Intervention Project (eu am mai scris despre un studiu asupra orfanilor romani aici). Îmi place descrierea studiului dată de Science Daily: ”nu vrei să crești un psihopat? Fii sensibil la supărările copilului”. Poate citesc studiul și cei ce promovează metodele plânsului controlat, CIO, Ferber și alte asemenea metode de a ”învăța” bebelușul să adoarmă. O îngrijire plină de empatie și sensibilitate îl va ajuta pe copil să nu ajungă un psihopat insensibil. AP rullz. 

 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...