duminică, 17 noiembrie 2013

Ziua Internationala a Prematuritatii

Stiu, sunt nesimtita cu intarzierea raspunsului la comentarii si mailuri. Nu reusesc sa prind putin timp, dar imi revin eu...

Pana atunci nu pot sa nu ma laud cu ceva:

17 noiembrie – Ziua Internațională a Prematurilor – o premieră națională KiddyShop

Si la multi ani cu sanatate si bucurii micilor luptatori!

duminică, 10 noiembrie 2013

La multi ani, David!



Daca tot am pus pe Facebook acest colaj, merita puiul mic si o postare pe fuga pe blog. Copiez si textul de acolo:

La multi ani, minune mica! Luptatorule, ambitiosule, nervosul nostru mic! Iti multumim ca ne-ai intregit si ne-ai invatat multe lectii! Iti multumim ca l-ai facut pe Alex un minunat frate mai mare! Si daca balanta Alex ne iubeste cu tot sufletul, tie, motanului-scorpion David, iti multumim ca ne permiti sa te iubim! Sper sa reusim mereu sa te facem fericit, puiule scump! Nu-mi vine sa cred ca in urma cu un an dormeai lipit de mine si ne pregateam sa te intalnesti prima data cu fratiorul tau! La multi ani, David, pui scump!”

Puiule, azi toata ziua ma gandeam cum eram anul trecut pe vremea asta. Acum iti mangaiam puful moale de la tample si de la ceafa si imi propuneam sa nu uit niciodata senzatia de extaz tactil din acele clipe. Ma uitam la tine si ma minunam ce statea ascuns in burta mea, ce luptator a rabdat toate greutatile din sarcina! La ora asta deja fratele tau te vazuse de doua ori si te admirase curios si precaut si cu emotii in fata noii schimbari din viata lui. La ora asta eu deja plangeam dupa el, stiind ca e prima noapte in care dormim separat. Frunzaream pozele cu el de pe telefon, plangand in hohote de dorul lui si de mila ca trebuie sa faca fata la atatea noutati intr-o singura zi. Pe tine te mangaiam si iti ceream iertare ca ma gandesc la fratele tau in prima ta zi de viata. De fiecare data cand te priveam nu imi venea sa cred ca esti langa mine, ca sunt mama pentru inca un pui. E incredibil sa fii mama, dar e si mai minunat acel extaz de dupa nastere. 

Dupa nastere credeam ca toate greutatile (cu toxoplasmoza si alegerea locului nasterii) au trecut si ne asteapta doar nesomn, oboseala, gelozii. Insa nu a fost asa simplu. Inca oftez de cate ori vad poze de bebelusi la o luna, pentru ca stiu ca tu in ziua in care ai implinit o luna ai trecut prin mari greutati. Printr-o internare in spital, cu multe proceduri chinuitoare care te faceau sa plangi infiorator, de care nu te puteam apara, si cu medicamente si proceduri care chiar daca pe loc nu iti dadeai seama ca iti fac rau, vei trage toata viata consecintele lor. Primele consecinte au aparut din spital, cu o iritatie la fund pana in carne vie, cu sange. Altele le vedem acum, cand tu nu poti manca decat supa de carne si galbenus de ou fara sa ai crampe intestinale, in rest orice fruct, orice leguma sau cereala, sau orice aliment solid iti da nopti de cosmar in care nu te pot alina nicicum, pot doar sa incerc mereu si sa imi las lacrimile sa-mi curga pe obraji de neputinta si mila. Dar de cate ori imi vine sa ma plang de acea spitalizare si de faptul ca a fost un sfert din viata ta de pana atunci, imi amintesc jenata cati copii sunt internati mai devreme, mai mult timp, pentru chestiuni mai grave :(...

Asadar doar prima luna a fost de vis. Dupa o nastere frumoasa, la care nu ai plans deloc, ci ai privit atent in jur, ti-ai trait prima luna acolo unde ai vrut: in bratele mele. Sugeai continuu, cam 23 de ore din 24. Dormeai doar pe mine, zi si noapte, si doar daca stateam pe fotoliu sau in picioare, nu intinsa. Stateai in wrap si sugeai mereu, iar eu ma jucam cu Alex.

Dupa spitalizare au urmat niste luni grele cu ore intregi de plans si urlat continuu zi de zi. Cu noi toti deznadajduiti ca nu te putem ajuta. Disperati si extenuati. Si ingrijorati de Alex, cum poate ramane intreg la minte auzind zi de zi cel putin 3-4 ore de plans, si in aceasta perioada sa se si lipseasca de mama. Si la Botez ai plans mult, chiar daca noi ne-am invatat minte de la saracutul Alex si nu am facut cu scufundare, si am tinut acasa slujba.

In rest a fost un an frumos. PLIN. Trait la maxim, de la agonie la extaz. De la oboseala simpla la extenuare. Dintii te chinuie de la 4 luni. De atunci si pana la 8 luni eu am dormit intre 1 si 4 ore pe noapte (fara sanse de recuperare ziua pentru ca nu stai fara mine cu nimeni). De la 8 la 10 luni dintii au facut o pauza si somnul ni s-a lungit. De doua luni insa am revenit la multe treziri si plimbari nocturne.

Dupa ce eram obisnuita cu Alex care se juca in apa cu conditia sa nu-i ajunga nici o picatura pe fata sau pe cap, am ramas surprinsa cand te-ai udat din greseala cu dusul peste fata. Te-ai scuturat si ai ras. Iti place mult apa. Si nisipul. Sa-l bagi in gura. De fapt bagi in gura tot ce gasesti si mananci carton, hartie, nisip, pamant, lemn, etc. 

Iti plac maturile, mopurile, greblele, orice ce are coada de lemn, mica sau mare. Ori le impingi tu stand in fund, ori le impingi periculos tinandu-te cu mana de masa, dezechilibrandu-te gata sa cazi cu gura in capatul cozii de lemn. Dar cel mai des iti place sa ma pui pe mine la treaba. Cu tine pe sold sau in Boba eu trebuie sa matur, sa greblez, sa spal, sa lopatez, etc. Mereu imi arati cu ce ustensila si unde. Daca nu fac pe placul tau imi transmiti sigur! Prima data cand m-ai pus sa matur toata parcarea am facut o febra musculara la antebratul drept incat nu m-am mai putut baza pe el o zi intreaga, imi tremura continuu. Nu radeti pana cand veti incerca sa maturati multe frunze uscate tinand matura cu o singura mana si tinand un bebelus-urias in cealalta. 

Mereu ochesti maturile si mopurile peste tot! In Budapesta intr-un magazin alimentar ai vazut caruciorul femeii de serviciu si a fost musai sa spal un pic cu mopul pe jos :)). In Oradea saptamana aceasta a trebuit sa matur in curtea unui restaurant. Chiar si cand am primit rudele venite sambata pentru ziua ta, noi maturam parcarea sau greblam frunzele. Si asta NU ca sa-i arat soacrei mele ce femeie harnica sunt :)). Abia asteptam zapada sa o lopatam cu o singura mana :)).

Iti plac baloanele. Iti place sa dai obiecte si sa le primesti. Iti place mult de tatal tau si de tatal meu (Alex era mai mult cu mine si cu mama mea). Ai strungareata intre dinti, ceea ce ma face sa ma tem de un fren scurt al buzei. 

Daca Alex era si este precaut, si a umblat doar dupa ce a stiut sigur ca poate, tu esti si ai fost mereu un ambitios fara minte :)). Orice iti doresti tu incerci de zeci de ori chiar daca de fiecare data te lovesti si nu reusesti. Asa ai fost si cand ai invatat sa te ridici in picioare, si acum. Asa ca mereu stau pe langa tine sa nu te accidentezi grav. Si tot reusesti sa te invinetesti. Si eu tot tremur de cate ori vad ca ai fost la cativa milimetri de a-ti scoate un ochi sau de a-ti sparge dintii. Si tu incerci iar, nervos. Nervos pe tine, nervos pe noi. Ne certi rau rau, ne si lovesti. Si tu ai deja inceputuri de tantrumuri. Lasa ca si anxietatea de separare ai avut-o de la nastere, cand plangeai "maaaammmm" de cate ori ma duceam la baie fara tine. Asa ca si tantrumurile de doi ani le putem incepe acum. Cand nu iti reuseste ceva sau nu te las sa faci ceva extrem de periculos, cum ar fi sa te las sa cobori singur in picioare scarile, strigi, lovesti ce gasesti mai aproape, marai ca un catel fioros si musti din ce gasesti, obiecte sau corpul meu. Uneori te intinzi pe burta si dai cu capul de pamant. Ca la carte. Alex avea tantrumurile doar cu plans mult, deci eu am ramas un pic masca atunci cand te-am vazut prima data muscand de nervi. Si nu ai cum sa scapi de frustrari pentru ca mereu iti vei dori altceva ce nu poti avea. 

De vreo saptamana faci pasi singurel, 2-3-7-8... Si esti atat de incantat cand reusesti!

Il iubesti pe Alex si adori sa-ti bagi mainile in parul lui. Razi in hohote cand te uiti la el. Totusi nu prea suporti sa te atinga el pe tine, desi doar in primele luni nu a avut curaj.

Dansezi de cate ori auzi ritm. Chiar daca doar bat eu cu o lingura in masa sau e ceva melodie la tv. Cauti o masuta mica pentru sprijin repede repede, oricat erai de nervos in acel moment, si incepi sa dansezi. Foarte bizar, credeam mereu ca Alex e dansator pentru ca am dansat eu cu el sa-l adorm sau m-a mai vazut dansand. Insa acum nu prea s-au intamplat nici unele, am fost prea obosita sa-mi amintesc ca muzica ma energizeaza. Asa ca, de fapt, ai dansul in sange, nu l-ai prea vazut. 

Chiar acum dormi pe mine. Asa dormi mereu, ziua si seara. Daca ma misc, te trezesti. Seara la un moment dat te intinzi intr-un anume fel si imi dai de inteles ca vrei sa te pun jos langa mine.

Sugi toata ziua. Tarziu ai stiut unde sunt sanii, ma frustram ca erai nervos si nu mereu imi aminteam sa te intreb daca nu cumva vrei tzitzi. Sanul te linistea imediat si mie imi era ciuda ca nu stiai sa-mi spui ce vrei. Acum stii, si ma bati pe piept cand vrei sa te apleci. Stii sa ridici sanii, a trebuit sa dezvolti si abilitatea asta :D. Stii mereu tu din care san vrei, la tine nu merge cu calcule de block feeding (doar dintr-un san cateva ore), tu stii mereu care san il vrei si nu incape negociere. De cand erai mic erai asa si dupa ce mi-am dat seama, la fiecare plans de-al tau la san cautam intai daca nu cumva vrei celalalt san. Multe ajungem sa invatam noi mamele cu fiecare copil, atatea detalii, atatea preferinte, si de cele mai multe ori tot nu rezolvam toate problemele.

Iti place sa impingi lazi, scaune, masute, antemergatoare. Si le folosesti pentu deplasare. Deja mersul de-a busilea nu mai e la moda, chiar daca nu poti umbla mereu.

Iti place sa lovesti capace, oale, linguri. 

Iti plac cateii. Iti place afara, imi arati mereu usa sa iesim, dar urasti sa te imbrac, asa ca vom avea scandaluri in aceasta iarna :D. Iti place sa rozi toate cremele, mi-ai distrus husa de la telefon. 

Iti apleci fruntea la pupat cand tatal tau iti cere. 

De la o vizita a unei vecine de care ti-a placut, care la final a facut cu mana "paaa", ai invatat sa faci "pa". Alex a facut tarziu, cand chiar saluta ca pleca lumea. Nu-mi dau seama daca tu intelegi ce inseamna, mi se pare ca faci gestul trist, disperat, si speri ca inseamna "mai ramai". Dar, asa trist cum il faci, ne ajuta mult sa intelegi din timp ca urmeaza sa ne despartim de cineva. Accepti mai usor situatia. Si vai ce dulce esti cand dai din manuta!

Am lipsit o singura data de langa tine. 45 de minute. Am mers sa ma tund, insotita de Alex.

Cate ar mai fi de spus, daca nu le-am spus pe parcursul anului, asa cum umpleam file de jurnal cu Alex... Mi-ar placea sa stii cand vei fi mare toate detaliile, toate preferintele ce le aveai la un an. Insa degetele mele nu reusesc sa tina pasul cu mintea incalcita (de nesomn, sper). Asa ca voi mai intra sa editez probabil. Vreau sa apuc sa postez inainte de miezul noptii. Te iubesc, nervosule, ambitiosule, luptatorule, batausule. Te ador si nu-mi vine sa cred ca a trecut un an... Sper sa reusim sa te facem fericit si sa ne lasi mereu sa te iubim.

sâmbătă, 2 noiembrie 2013

Un an de cand am mers la Oradea - si primii pasi



In urma cu un an, in 2 noiembrie 2012, am mers la Oradea ca sa astept declansarea nasterii. Am mers intr-o vineri cu Alex si cu Relu, urmand ca duminica sa vina mama mea sa stea cu noi pentru ca Relu sa mai mearga la serviciu cat de mult posibil, sa nu-si iroseasca zilele libere inainte de nastere.

Am fost stresata toata sarcina, de la toxoplasmoza, la alegerea locului unde sa nasc, la faptul ca nu eram sigura ca se deschide la timp (David a fost al treilea copil nascut acolo) si eu trebuia sa inchiriez o locuinta cu mult timp inainte. In momentul in care m-am vazut in Oradea, dupa un drum pe perna in masina ca sa nu simt hopurile, m-am linistit brusc. Nu a mai contat ca apartamentul inchiriat nu era perfect si din cand in cand se oprea de tot centrala :D. Stiu ca e important pentru un copil, o gravida, un nou-nascut sau o lauza sa aiba caldura si apa calda :D, dar in rest chiar am putut spune ca am avut un noroc incredibil si am inchiriat un apartament excelent. Care ne da si acum amintiri frumoase, emotionante. Tin minte cum ne plimbam zilnic si cat de aproape era de centru, si cat de bine ne-a prins pentru tricicleta ca se intra direct din strada pe niste scari doar ale apartamentului. Era de fapt un apartament central la etajul unei case, jos la parter fiind doua firme.

Chiar si Alex ne surprinde din cand in cand cu amintiri dragi de atunci. Cum ar fi altfel, din moment ce a fost ultima saptamana in care a fost copil unic la parintii lui? In acel prim weekend ne-am plimbat mult cu Relu prin oras, duminica si impreuna cu bunicii, iar apoi a urmat o saptamana memorabila cu mama mea si Alex. Ne gatea zilnic, faceam cumparaturi, ne plimbam zilnic mult de tot, uneori mancam la restaurant, sau macar ne rasfatam cu un ceai sau un suc proaspat stors. Am ramas surprinsa sa vad ca nu gasesc niciun restaurant in centru in care sa poti manca fara fum de tigara in jur. Am invatat liniile de tramvai si autobuz. Am hranit si fugarit porumbeii din piata de langa primarie. Am aflat ca parintii proprietarului apartamentului aveau o canisa si in curtea de langa noi era chiar locul de nastere si de crestere a puilor nou-nascuti :D. Am fugit sau am purtat copil peste burta (pentru ca Alex se plictisea mergand simplu pe jos, asa ca orice plimbare de 4-10 kilometri era facuta ori fugind la intrecere pe trotuarele inguste de vreun metru ale orasului, ori purtat in brate. Mama mea il putea duce foarte putin, asa ca in general il tineam eu pe burta :D. Sau fugeam, cum am mai spus. Ambele imagini mi se par acum haioase, eu cu burta de 9 luni, mama mea mai plinuta si nu chiar adolescenta, fugind dupa un copil razand in hohote, sau carand un copil pe burti :D. In prima seara a fugit fara oprire vreo 5 km, mi s-a parut ireal, eu cu Relu nu mai puteam si el nu voia sa se opreasca.

Tin minte cum ne opream la aprozarul din statie si eu ma aplecam la Alex sa ne pupam, el isi intindea mainile sa ma imbratiseze... Ar fi fost o scena uitata daca nu s-ar fi oprit mai multa lume sa ne admire, abia atunci mi-am dat seama ca poate nu e ceva ce vezi zilnic si am tinut-o minte. Alex cel iubit si adorat, care dupa ce a rasturnat pe jos un suc natural in restaurant a fost suparat cateva ore... N-am gasit niciun taxi si chiar daca eram uda pe pantaloni cu suc l-am dus in brate vreo 2 km pana acasa...

Tin minte cum mirosea lumanarea de pe frigider si asta pentru ca Alex imi aminteste din cand in cand de ea, spunandu-mi ca mirosea a vanilie si cafea. Tin minte baia in care imi admiram burta si in care am facut dus in travaliu si in care venea Alex dupa ce am nascut sa ma intrebe mereu daca ma doare rana. Tin minte dormitorul in care am dormit 3, 2, 3 si apoi 4. In prima dupa-amiaza "acasa" toti 3 baietii imi dormeau in aceeasi pozitie. Dormitorul in care la 12 noaptea, intre contractii, faceam puzzle cu Alex, care nu voia sa doarma. Nu am putut sa-l refuz stiind ca e ultimul nostru joc doar in doi pentru o lunga perioada. Dormitorul in care am intrat la ora 4 echipata pentru spital, doar sa-l mai pup o data pe puiul scump ce dormea fara sa stie ce-l asteapta. Tin minte camera de joaca in care ii citeam si ne jucam, si in care se juca cu bunica lui periindu-i parul. Tin minte cat era de stresata mami de cate ori ma auzea noaptea mergand la baie. Si cate emotii a avut cand, in dimineata nasterii, a trebuit sa-i spuna lui Alex ca mama si tata sunt la spital pentru ca mama a nascut. Si cat de mult s-a bucurat atunci micul fratior mai mare! Desi in alte dimineti era o tragedie daca nu eram langa el, in acea dimineata i-a spus vesel mamei mele ca trebuie sa stau un pic in spital pentru ca sunt slabita dupa nastere.

Tin minte scarile mici pe care statea sa ii leg sireturile, sa nu ma aplec tare. Tin minte geamantanul lui cu jucarii si carti, facut 100% de el, si noi permitandu-i aceasta dorinta pentru ca era prea simpatic sa il  refuzi, chiar daca masina era plina inclusiv de haine de pat si detergenti. Tin minte care erau cartile lui preferate in acele zile (cele doua carti de "scoala ursilor", "ghici cat de mult te iubesc" si doua carti in engleza pe care i le citeam in romana, despre ce inseamna aparitia unui fratior) si jocurile si jucariile cele mai cerute. Alex tine minte mezelurile naturale pe care le-am gasit acolo si ne cere din cand in cand. Imi spune uneori de locurile de joaca ce erau cateodata pline de apa rece. Sau de strugurii cumparati de la alimentara de dupa colt. (Apropo, cat de distractiv e ca apartamentul apropiat de centru era la vreo 100 de metri de Scoala de Subofiteri pe care o frecventa Relu cand noi doi ne-am cuplat in 2000? De-ar fi stiut el atunci ca va reveni dupa mai mult de 10 ani ca sa i se nasca acolo al doilea baiat!)

Tin minte tot tot, de la ce am mancat in prima seara intr-un restaurant in mall, la ce a gatit mama mea, la modul in care mi-am aranjat hainele in dulap si unde imi tineam bagajele pentru spital, pufosenia covoraselor din baie, limuzina parcata pe strada in fata geamului, vecinii de peste drum ce faceau curatenie, modul in care ma tineam de balustrada sa nu ma dezechilibrez pe scarile abrupte, caldura de cand am ajuns si frigul din ultimele zile, locurile exacte din oras unde eram cand am vorbit la telefon cu doctorita neonatolog sau cu cea experta in toxoplasmoza, cum ieseam in frig pe balcon sa imi aleg niste mere bune aduse de acasa, butter oil din frigider, toate micile cumparaturi facute, floarea primita de Alex de la un vanzator la o florarie (cand l-a vazut cat de incantat le admira si le miroase fara sa indrazneasca sa le atinga), piata si locul de joaca de langa spital, vizita prietenei neonatoloage si vizita fostei mele colege din facultate, jucaria ce i-a adus-o cadou lui Alex, faptul ca in 2 noiembrie doar noi eram in tricou, restul oamenilor imbracati de iarna, ... mult prea multe detalii in mintea mea...

Am mai spus-o, daca pentru mine Budapesta a insemnat ultimul concediu cu Alex cel mai fericit (a fost fix inainte de a ramane insarcinata, deci inainte de pierderea laptelui si inainte de mine atat de stresata), Oradea imi va ramane mereu in suflet nu numai pentru ca acolo a venit pe lume David, dar si pentru ca acolo am trait cu Alex o ultima saptamana de vis in stadiul de mama cu un singur copil. Chiar daca am fost necajita ca nu pot sa imi petrec ultima perioada a sarcinii, cea de pregatire a cuibului, in intimitatea de acasa, acum privind inapoi imi pare bine ca am avut oportunitatea sa petrec cu Alex un mic concediu altfel decat daca am fi stat acasa, un timp mult mai special dedicat lui in totalitate.



Acum, la un an de cand facea ultimele ture de bazin in burtica, David a facut azi primii doi pasi singur inspre mine! Mai are mult pana sa poata umbla, nu merge bine nici tinut de o manuta, dar el e un ambitios neprecaut, cade mult si se enerveaza rau cand nu ii reuseste ceva pentru care inca nu e pregatit, asa ca a facut primii pasi fara sa fie inca sigur pe el :D. Dar tot mi s-a parut minunata coincidenta cu ziua in care am mers la Oradea. Pentru ca, desi m-am macinat atat cu alegerea locului de nastere, dupa ce m-am decis pe Oradea toate au mers perfect, de la gasirea locuintei la faptul ca am nascut in noaptea de dupa revenirea lui Relu la noi (dupa o saptamana de munca a revenit la Oradea in urmatoarea vineri si eu am nascut in acea noapte - in urmatoarea dimineata la 6). Asa ca si acum ma bucur sa observ semne care sa imi confirme ca am facut alegerea ce trebuia facuta, David trebuia sa se nasca in Oradea.



(Imi cer mii de scuze celor care nu le-am raspuns la comentarii sau la mesaje. Pe casuta de mesaje nici nu am mai intrat de vreo luna, sper sa nu fi avut vreun mesaj urgent sau important. Nu reusesc sa tin pasul cu tot, am cam 30 de minute pe zi la calculator si e firma care mi-ar ocupa mai mult... Dar acum mi se pare ca ar fi prea dezechilibrata balanta intre cei doi daca nu as nota undeva macar primii pasi ai lui David, dupa ce la Alex in aceeasi perioada scriam zilnic si notam si filmam tot ce facea... si chiar si acum e dezechilibru pentru ca nu am poza cu primii pasi :D )


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...