joi, 27 septembrie 2012

Copiii de la tara



In 17 septembrie am avut un drum din cauze triste la Napradea. Pomana s-a tinut la Caminul Cultural. Un Alex obosit, nedormit si plictisit a fost de acord sa iesim putin in curtea Caminului Cultural. Incerc sa trec peste gandurile mele, ca in afara de ultima pomana tinuta acolo, am doar amintiri dragute, in genul nuntilor si discotecilor la care am participat la acel Camin Cultural. Inca nu pot sa imi dau seama daca Cinematograful de la Caminul Cultural este in amintirile mele pentru ca am vazut asa ceva cand eram mica mica, sau e o amintire preluata din povestile altora.
   
In curte, in lateralul cladirii, se jucau mai multi copii. Se prefaceau ca se bat cu niste crengi si ca se lovesc cu niste piersici mici si verzi. Eu cu Alex stateam la distanta, pe scari, uitandu-ne la ei. Eu cu inima cat un purice, ca daca imi va cere sa-l duc acolo voi fi stresata. Stiu ca par exagerata, incerc sa ma cenzurez (si chiar cenzura in sine e un efort mare pentru mine). Incerc mereu sa nu intervin, si e obositor sa nu intervii, dar sa fii totusi cu un ochi pe situatie, sa poti sa salvezi copilul la nevoie. Pentru ca interactiunile lui Alex cu alti copii de pana acum s-ar putea incadra in urmatoarele situatii (cu vreo trei exceptii de copii mai “ca el”):

  • Alex tot un zambet, dornic de comunicare, dornic de interactiune cu copiii, dornic sa le ofere toate jucariile lui, si are parte la “intalniri” doar de copii care ii distrug jucariile, de copii care il imping, care ii trag palme, care dau cu pietre dupa el, care se prefac ca ii dau un picior in cap, care ii suteaza cu o minge inspre cap intentionat, care isi bat joc de el, care fac tot posibilul sa-l raneasca, pentru ca apoi sa rada de el si sa se simta puternici. Recunosc ca nici cele mai mari deziluzii in dragoste nu mi-au adus atata suferinta ca acele momente in care vedeam privirea lui schimbandu-se din plina de dragoste intr-una disperata, plina de dileme si inimi frante.
  • Dupa cateva astfel de interactiuni, cand incerca si el marea cu degetul din proprie initiativa, s-a intors la ceea ce il face sa se simta in siguranta, asa ca acum ma poarta pe toate constructiile de la locurile de joaca nu pentru ca i-ar fi teama de caderi si accidentari, ci pentru ca ii e teama de copiii care alearga pe langa el si il imping jos (si mie imi vine sa dau primaria in judecata cand vad ca turnurile din schelete metalice, vechi si ruginite de zeci de ani, situate la 4 metri inaltime au locuri prin care si eu as putea sa cad jos pe pamant daca as aluneca sau daca as fi impinsa de cineva). Dintr-un copil care oferea toate comorile lui pe tava oricarui copil, a ajuns temator atunci cand un alt copil pune stapanire pe ceva al lui. Si il inteleg perfect. Seamana cu mine la cat de mult tine la toate jucariile lui. Credeam ca eu am fost asa pentru ca am avut putine, si stiam ca nu voi primi altele in schimb daca se strica. Dar uite ca si el, care are prea multe deja, tine la toate, se joaca cu toate, le stie pe fiecare de cand le are, de la cine, si chiar magazinul sau orasul de unde i-au fost cumparate (inclusiv cadourile de la cei din afara familiei). Nu am putut inca sa instrainez nici jucariile care nu mi se mai par potrivite varstei lui, pentru ca daca le vede puse deoparte, sau daca nu-i ies o data la inventar, e tragedie. Isi tine minte absolut toate jucariile. Eu am trecut prin cateva experiente in care copiii din jurul blocului mi-au stricat intentionat niste jucarii, doar de dragul batjocurii. Si tin minte si acum suferinta mea, tristetea pierderii jucariei, injosirea sentimentului de batjocura, si jena cand ajungeam acasa si trebuia sa le arat parintilor ca nu am putut avea suficienta grija de acele jucarii. Deci chiar am situatiile in minte, chiar daca aveam sub 4-5 ani, tin minte chipurile copiilor, locurile precise unde s-au desfasurat “vandalizarile”, si suferinta mea de zile, si se pare ca ani intregi. De aceea sufar acum si mai mult cand il vad cum ii cade pur si simplu fata in momentul in care el ii da unui baiat o jucarie din dorinta de a se juca impreuna, si acel baiat da cu jucaria de beton intentionat ca sa o strice. Il vad nedumerit, trist, neajutorat, cu lacrimi in ochi.


Normal ca am avut mereu in minte multe dileme si intrebari de-a lungul timpului:

  • De ce fac acesti copii asa ceva? De ce strica intentionat bunurile altor copii? De ce lovesc doar din rautate, nu din greseala? De ce asta ii face sa se simta puternici? De ce ar vrea sa se simta puternici? Asa e normal? Asta e natura pentru care trebuie sa-l pregatesc pe Alex? Asa e puiul de om in mod natural ca mamifer? Stiu ca nu-l voi putea apara toata viata de astfel de experiente, dar nu e prea devreme la 1, 2, 3 ani? Asa e normal sa fie copiii la aceasta varsta?
  • Inteleg teoria neimplicarii parintelui. Si mie mi se pare ca ei s-ar juca mult mai frumos fara indicatiile noastre. Atata vreme cat e vorba de joaca. Atunci cand deja copilul e in pericol, dar el nu-si da seama, cand intervin? Saptamanile trecute un baiat facea scheme de karate cu piciorul pe langa capul lui Alex. Alex, saracutul, radea speriat, nu stiu cum sa explic, adica el voia sa se joace cu acel baiat, dar totusi i se parea ca ceva nu era in regula. Eu am avut cateva secunde (chiar secunde, a fost un soc si pentru mine sa vad pericolul si sa nu stiu ce sa fac) de stres maxim: “intervin si il chem pe Alex la mine? Sau il las in continuare sa se descurce singur? Ii dau de inteles ca de fapt copilul celalalt nu e atat de deschis ca el la joaca impreuna sau il las sa-si dea seama? Dar daca il las sa aprecieze el pericolul, nu voi avea mustrari de constiinta cand va trebui sa stau cu el in spital ca i-a fost scos de la loc ochiul sau i-a fost sucit gatul sau i-a fost spart capul? Nu imi va reprosa mai tarziu ca el a ramas cu un handicap poate pentru ca eu nu am intervenit sa-l apar, cand el inca nu avea aceasta putere de judecata?” In mintea mea in cateva secunde se faceau calcule ca aveam vreo 75 de kilometri pana la cea mai apropiata unitate de urgente, si ma vedeam deja injurandu-ma pe tot acest drum pentru ca nu am intervenit la timp. La fel am avut situatii cu dileme legate de neimplicare atunci cand s-a pus problema ca doi copii mai mari sa joace fotbal incercand sa suteze mingea inspre capul lui Alex, care se bucura ca e bagat in seama si credea ca acesta e jocul. Si nu isi putea imagina ca s-ar putea intampla ceva rau, ca cineva intentionat poate sa vrea sa-i faca ceva rau. Sau cand alt copil arunca pietre in el, sau lovea cu piciorul pietrisul inspre el, ca sa-l loveasca. Sau cand copiii mai mari se imbranceau pe beton, fugind unul dupa altul, si Alex printre picioarele lor risca sa dea o cazatura cu capul direct pe spate? Cand si cum intervin in situatiile periculoase? E vorba de copii cu care apoi nu se mai intalneste niciodata (nu am nimerit niciodata aceiasi copii la locurile de joaca), deci nu-mi pun problema inca de faptul ca acei copii l-ar crede mamos pentru ca eu il chem la mine cand jocul devine periculos. Nu stiu nici cum sa-i dau vestea lui Alex, nu-i pot spune ca acei copii doar vor sa-si bata joc de el.


Si apropo de faptul ca nu se mai intalneste cu ei, eu nu tin la socializarea aceasta cu oameni straini. Nici eu nu merg in parc sa incep sa discut cu cineva necunoscut. Si in niciun caz nu imi impart lucrurile cu oamenii necunoscuti din parc. Asa ca nu inteleg insistenta unor parinti ca puii lor sa imparta jucariile. Mi se par mult mai de valoare relatiile cu anumiti copii cu care ajunge sa se cunoasca.

Ma rog, revenind la Napradea. Eu, dupa experientele din oras, credeam ca asa sunt copiii, si probabil eu sunt prea sensibila si protectoare. Ma gandeam ca poate copiii sunt asa din cauza desenelor violente, sau din cauza undelor electromagnetice de la atatea aparate din casa, sau din cauza ca au fost si ei la fel “botezati spartan” la locurile de joaca, sau din cauza junkului consumat. Nu inteleg inca de ce sunt asa acum toti copiii, sau avem noi ghinion la locurile de joaca... Dar la tara mi-a fost dat sa vad un tablou foarte fain, ceva ce credeam ca doar in triburile din Continuum Concept mai puteam gasi. Copiii se jucau violent la prima vedere, dar apoi mi-am dat seama ca toti aveau grija sa nu raneasca pe nimeni. Erau cu varste intre 5 si 14 ani. Langa noi pe scara s-a asezat o fetita care a inceput sa-l mangaie pe Alex si sa-i spuna ce frumos e. Dupa ce Alex a inceput sa vorbeasca cu ea, fetita era incantata de vocea lui si de cat de frumos vorbeste. Alex o mangaia la randul lui, o tinea de mana, s-a intins s-o pupe. Ea era in clasa a 2-a, deci avea probabil 8 ani. Alex s-a ridicat, a mers la copiii din jur si le-a luat mana in mainile lui, zambind fericit. Era un amestec intre un salut barbatesc si o mangaiere. Toti copiii i-au zambit nedumeriti. Apoi a luat-o de mana pe fetita si a spus ca vrea sa mearga sa-i vada pe copii cum se joaca. Mie deja imi crestea tensiunea de frica, si nu stiam cum sa stau in spatele lor fara sa-i deranjez, dar sa fiu pe faza daca din greseala sau intentionat alti copii l-ar lovi cu crengile cu care se jucau, sau daca din greseala sau intentionat ar sari pe el (sareau de pe o platforma de vreo 2 metri de beton), sau daca ar vrea si el sa-i imite in ceva joc mai periculos. Fetita i-a atentionat ca se apropie cu un copil mai mic. Toti au incetinit jocul si au venit zambind la el. Au vrut si ei sa-l plimbe de mana pe acolo, Alex se simtea ca un rege, el era principalul personaj. Baieti de 7-8 ani il tineau de mana si ii spuneau ce frumos e. Au inceput sa-i aduca piersici mici cadou, cele care inainte erau munitie de razboi. Au inceput sa-i arate ce stiu ei “Alex, uite cum ma catar eu aici!”, l-au chemat sus pe scari, au avut grija de fiecare data cand au trecut pe langa el, sa nu-l impinga din greseala. Din moment ce se simtea in largul lui, Alex si-a dat drumul, a inceput sa le numere piersicile (“1, 2, 8, 5, 10, 14!”). Ei au exclamat bucurosi “uau, asa mic si stii sa numeri!”, l-au facut sa se simta important si iubit. Au trecut si niste baieti de vreo 14 ani care i-au zambit si i-au spus ceva. Au venit la un moment dat doi baieti oraseni de vreo 7 ani, care umblau asa ca gangsterii si incercau sa para smecheri vorbind „mai, vreti sa ne batem? Hai sa va bat!“. Si au tot trecut pe langa grupul nostru de copii, pentru ca nimeni nu i-a bagat in seama :)), nu era nimic interesant in bataia lor. S-au asezat pe jos prin gunoaie si kk de catei (sper  ca era de catei :)) ) si copiii au inceput sa ii explice lui Alex despre penele de gasca si de curca ce erau acolo pe jos. Alex a venit singur cu ideea unui joc, a luat pana de gasca si a inceput sa-i gadile la nas. Copiii au prins repede ideea jocului, fara sa vorbeasca nimic, fara sa isi spuna reguli, si au inceput sa pretinda ca fug de Alex, sa nu-i prinda, ca sa nu-i gadile cu pana la nas. Chiar si cei ce pareau pana atunci duri si bataiosi, il chemau pe Alex sa fuga dupa ei, si la un moment dat se prefaceau ca Alex i-a ajuns si i-a gadilat la nas. Alex era deja transpirat de atata ras, a fost mai fericit ca oricand. Apoi am plecat din zona, am vazut ca e pe maini bune. Cand i-am revazut in partea din fata a curtii, Alex ii impingea pe copii, acestia se prefaceau ca pica pe jos prin iarba uscata. Ceilalti copii si Alex puneau fan uscat pe copilul pe care Alex il pusese la pamant. Toti erau in continuare foarte atenti la Alex, cand fugeau pe pamantul denivelat, daca il vedeau ca fuge in apropierea unei gropi greu vizibile prin iarba uscata, il atentionau si-l ajutau sa sare peste ea. Din cand in cand fugeau ei dupa Alex ca sa-l prinda sa-l pupe si sa-l stranga in brate. Am intervenit de doua ori, cand l-am vazut pe Alex ca din entuziasmul mare ca e puternic ca ei, a inceput sa le dea palme cand ii impingea. Cred ca asta e o ramasita la el de la locurile de joaca din oras, pentru ca nu o avea inainte sa inceapa sa umble in astfel de locuri. I-am spus ca pe copii ii doare si ca poate n-o sa se mai joace cu el daca el ii loveste. Nu sunt de acord cu adultii care se baga in jocurile copiilor, dar mi s-au parut atat de minunati copiii acestia incat gestul lui m-ar fi suparat daca ar fi continuat. Toti din curtea Caminului Cultural ii sorbeau din priviri pe copii, si chiar si familia indoliata a uitat de suparari pe moment privindu-i si ascultandu-le rasul. Maica-mea mi-a spus ca ar trebui sa ne mutam la Napradea, sa-l ducem acolo la gradinita :)). Pacat ca e la distanta de o ora, o ora jumate de Baia Mare :D.

Toata ziua, cand ii admiram, ma gandeam la Andra, cum merg ei intr-un sat de langa oras sa se joace copiii frumos. Si acum as vrea totusi sa stiu de ce sunt asa violenti 99% din copiii cu care noi ne-am intalnit in oras pana acum? Pana acum dadeam vina pe tehnologie, pe viata tumultuoasa, dar din moment ce am vazut ca mai exista pe lume si copii carora le place sa se joace, nu sa isi bata joc, nu sa-si invinga complexele prin superioritate obtinuta prin violenta, nu sa-si verse frustrarile pe cei mai slabi, stau si ma intreb totusi care sunt adevaratele cauze? Faptul ca si ei au fost loviti cand au fost mici de alti copii mai mari? Dar cine a inceput cercul vicios? De ce?


17 comentarii:

  1. mi se pare tare trist ce povestesti tu. eu din fericire nu am avut parte de astfel de scene. copiii se joaca in parc grupati pe varste de obicei, dar si daca cei mari se joaca pe langa bebelusi parintii au grija sa intervina la nevoie. dar nu am vazut atata violenta si rautate gratuita de care zici tu:(.
    Eu cred ca dincolo de alimentatie, desene sau tehnologie, esential este educatia parintilor si mediul in care creste copilul acasa. Copiii imita si e posibil ca la un moment dat sa preia si un comportament violent. Daca in acel moment parintele intervine si ii explica ca nu are voie, ca e gresit, ca il raneste pe celalalt, daca repeta asta mereu, pana la urma copilul va inceta sa loveasca. dar asta tine de parinte. de implicarea lui si de mediul in care isi creste copilul.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu stiu, am intalnit copii violenti si avand parinti foarte atenti.

      Si am intalnit si copii mici care lovesc pentru ca nu inteleg care sunt consecintele, le place sa muste, sa impinga. Mi se pare ca acestia nu fac nimic cu rautate, si vad ca parintii lor se streseaza mult cum sa-i opreasca.

      Cei cu care a interactionat Alex erau mai mari decat el, exact genul bullies intentionat, asa se simt puternici. Aici ma gandesc ca e ori din cauza violentei din familie, cum spui tu, ori din cauza ca si ei au suferit la fel cand erau mici, din cauza altor copii mai mari. Ca-n armata :D, se ajungea ca cei batjocoriti sa batjocoreasca la randul lor atunci cand gaseau pe cineva mai slab.

      Ștergere
  2. :)
    Imi vine sa rad: de voi (tu si mama ta deosebita) si de noi (eu si Rozi a mea). Noi ieri am ajuns la concluzia ca gradinita din Napradea ar fi mult mai potrivita pentru Iarina (desi nu stiu cine sunt acum educatoare acolo).

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cool! Deci sa inteleg ca Alex si Iarina vor fi colegi? :)

      Dar de fapt nici nu trebuie sa mergem pana acolo, adunam de-o gradinita pe ulita :)). Povestim la primavara?

      Ștergere
  3. Si eu mi-am pus intrebarea asta. Am gasit doua raspunsuri, probabil sunt mai multe. In parcul unde mergem noi, vin copii din casele invecinate, dispuse in cerc, in jurul parcului. Acei copii, cam de-o seama cu Eva sau mai mari vin fara parinti, probabil sunt supravegheati din curte. Este acel spatiu securizat al satului. Dispare "o sa cazi", "da-i si lui", "de ce esti rea?" etc, dispare toata acea bataie la cap continua pe care o vad la multi dintre parintii oraseni. Astfel, copiii au ocazia sa-si faca propria lor ierarhie si sa se joace dupa regulile lor. Cei mai micuti vin cu parintii sau cu bunicii, dar adultii ies clar la socializare si stau pe banca vorbind cu vecinii, intervin doar la cataratul pe tobogane si nu intotdeauna, deseori copiii mai mari au grija de cei mici.
    Apoi copiii se cunosc intre ei, ceea ce nu-i deloc de neglijat, nu-i usor sa ai 4 ani, sa mergi pe strada cu mama si deodata sa fii impins de la spate "hai, joaca-te cu fetita! de ce esti salbatic/a?" cand tu de fapt nu cunosti acea fetita. Si ei au nevoie de un timp sa se cunoasca, de niste momente de tatonare.
    Nu sunt masini, nu trec copii mai mari cu biciclete/role, nu sunt caini, nu trebuie sa-l smucesti la fiecare pas ca sa-l feresti de pericole pe care doar adultul le vede, dar pe copil il perturba, ma gandesc eu, si e un factor stresant sa fii brusc intrerupt de mana ocrotitoare a parintelui.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, cred ca ai dreptate, e un cumul de factori. Libertatea, faptul ca se cunosc si lipsa stresului. M-as muta intr-un sat, pacat ca activitatile sotului, carieristice si extra-carieristice :D sunt strans legate de oras si de civilizatie. Am avea si avantajul lipsei poluarii, e un sat indepartat de orice orase :)).

      Ștergere
  4. si exact ca Alex e si Filip bagat in seama, desi in oras, daca merge spre un grup de copii este gonit de fiecare data, inteleg, le strica jocul. Ei, la tara, pt mine este o relaxare, Filip este purtat in brate de fetitele mai mari, este antrenat in jocuri sau este tolerat cu bunavointa

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Na uite ca pentru asta inca nu am gasit "motiv", decat poate tot lipsa violentei si stresului in general, si atunci se aplica ce spui tu mai sus. A spus mama mea ca poate e pentru ca toti aveau frati mai mici, dar in oras sunt si frati mari care tot violenti raman, isi varsa frustrarea.

      Ștergere
  5. nici eu n-am intalnit situatii din astea, mi se par ireale. cel mai mult mi-e mila de smaranda cand vrea sa se joace cu cei mai mari si ei nu vor. dar pot da inteleg, cumva, nici mie nu mi-ar fi placut sa ma joc cu copii mici si sa ne strice joaca...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mai, nu stiu cum e in general in parcurile din Bucuresti, am fost o singura data in Herastrau anul acesta cand am mers la analize. Nu am vazut copii lasati plangand in carucioare, nu am vazut copii batuti de parinti. Desi totusi citesc ca exista asa ceva, imi mai spun prietenele din Bucuresti ca se mai sperie de unele violente din parcuri. Poate totusi nu sunt asa dese ca la noi. Aici nu am o iesire in cartier fara sa vad o scena de violenta de-a parintilor fata de copii. Cine stie, poate oamenii sunt mai saraci, si atunci automat mai nervosi.

      Ștergere
  6. Saluti Raluk,

    Mi-a placut cum ai povestit ca se joaca copiii ''de la tara'', foarte fain sa-l invite pe Alex la joaca, cred ca s-a simtit foarte bine. Despre ceilalti copii, care se joaca violent, vroiam sa te intreb daca le spui ceva. Adica daca ii atentionezi ca pot lovi un copil mai mic. Eu asa fac daca vad ca nu-si dau seama ca pun in pericol fetita mea. Eu cred ca nu esti exagerata deloc sa-ti protejezi puiul de lovituri, care pot lasa sechele mai ales. Sau sa-i protejezi jucariile pe care el le iubeste. E instinctul nostru matern sa-i protejam. Care e limita intre a proteja exagerat si a permite copilului sa fie independent si sa invete din greseli? Exact pericolul, asta e umila mea parere. Si sunt de-acord cu tine sa nu fortezi copilul sa-si imparta jucariile, eu tot timpul o intreb pe Soimita daca vrea sa le imparta si ea hotaraste, dar ea foarte generoasa ca si Alex. Eu sunt de parere ca daca noi ca parinti nu-i protejam si nu le facem dreptate, atunci nici sa nu ne asteptam ca altii sa o faca. Pana la urma copiii nostri sunt persoanele cele mai speciale si mai dragi, sau cel putin asa ar trebui....

    Pupici si joaca frumoasa!
    SS

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu nu prea vorbesc cu ceilalti copii, cred ca pentru ca nu mi-ar placea sa ii spuna altcineva lui Alex ce are voie sa faca sau nu. Desi cred ca o comunicare empatica, o conversatie matura, nu o cearta/dojana/educare, poate avea loc si cu copii straini, de ce nu. De ce sa nu-i consideram egalii nostri intr-o conversatie.

      Da, ai dreptate, ei se bazeaza pe noi sa-i protejam, asa ca nu putem nici sa-i dezamagim.

      Pupici dragi!

      Ștergere
  7. SUPERBA POSTARE !!!!....In aceasi situatie ma aflu eu cu fetita mea !...multumesc mult pentru ca mi-ai linistit gandurile !!Cu mult drag,Gabi !

    RăspundețiȘtergere
  8. wow! abia acum am vazut articolul. Noi locuim in Napradea din 2012. Eu tot imi fac "griji" ptr cand va trebui sa mearga la gradinita/scoala fetita noastra,asta daca vom mai fi aici atunci.(mai e mult, are abia 6 luni),poate pana atunci ma fac eu educatoare :)) sa fiu linistita.
    M-a incurajat articolul tau. Multumesc!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ce bine, poate ne intalnim pe acolo! Cred ca de tine mi-a zis Miriam, nu? :)

      Ștergere
  9. da, despre mine ti-a zis. m-as bucura sa ne vedem :)

    RăspundețiȘtergere

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...